Minodora Cliveti

„Guvernarea de dreapta nu acordă șanse egale tuturor copiilor români.”

M-am obișnuit de câțiva ani, de când tot formulez propuneri legislative, să citesc avize negative de la Guvern, care de cele mai multe ori sunt întemeiate pe premisa că noi, parlamentarii, ar trebui să indicăm sursa de finanțare a legii pe care o propunem, sursă care, în viziunea Guvernului, ar trebui să fie una marțiană, saturniană sau magică.

Cu alte cuvinte, ori de câte ori presupunem că este evident că bugetul statului ar trebui să finanțeze activități pentru oameni, Guvernul constată dintr-o dată că nu are bani pentru finanțare în buget.

Întrebarea firească este: de ce numai proiectele de lege ale Guvernului nu trebuie să se justifice în fața niciunei alte autorități (deși, teoretic, se poate; Parlamentul nu a respins,

din câte știu eu, vreun proiect al Guvernului pe motiv că nu sunt bani în bugetul statului), iar propunerile legislative formulate de parlamentari, da?!

Deci avizul negativ al Guvernului în cazul unei propuneri care dorește majorarea alocației de stat pentru copii la 200 lei, se bazează pe lipsa de bani în bugetul statului pentru un efort așa de mare. În plus, și acesta este în principiu motivul declarației mele politice, Guvernul se depășește pe sine însuși spunând că o astfel de măsură ar încuraja nașterea de copii în familiile sărace!

Propunerea pleacă de la câteva adevăruri constituționale românești:

– copiii sunt cetățeni;

– copiii au dreptul la un trai decent, iar statul este obligat să li-l asigure;

– suma de 200 lei este aproape de venitul minim garantat care se acordă oricărui cetățean care nu are venituri;

– statul are o serie de obligații asumate vizavi de copii;

– statul, inclusiv cel condus de actualul guvern, are printre prioritățile absolute și pe aceea a încurajării natalității.

Se știe că Franța, statul cu cea mai mare natalitate din UE, a ajuns la această performanță nu pentru că francezii iubesc mai mult copiii decât românii, ci pentru că sunt extrem de mult încurajați de stat să fie părinți, iar întreținerea copiilor este în sarcina statului într-o manieră covârșitoare;

– suma de 200 lei nu acoperă în fond decât o infimă parte a nevoilor unui copil, de la vârsta cea mai fragedă la 18 ani, definiția copilului în Convenția ONU privind drepturile copilului, pentru că în „coșul zilnic” al unui copil ar trebui să intre, pe lângă toate celelalte cheltuieli aferente unui cetățean care nu mai studiază, și costurile cărților, ale rechizitelor, ale tuturor mijloacelor necesare educației, sportului etc.

Ce semnificație poate avea, așadar, refuzul Guvernului de a încuraja prea mult familiile sărace să aibă copii? Este o greșeală de exprimare?!

Este o teză clară de dreapta: fiecare se descurcă cum poate, fără sprijin de la stat. Statul dă, dar nu pune în traistă. Statul liberal creează condiții pentru ca societatea să funcționeze, dă startul cursei și fiecare e liber să participe. Sunt și copii în cursă, mai ales săraci? Cu atât mai rău pentru ei. Cursa nu va fi amânată. Să învingă cel mai bun!