Paul Ichim

Ieri, în Senat, a fost ora ministrului, iar la întâlnirea cu parlamentarii a venit rândul ministrului sănătății.

Referitor la această inițiativă – de a fi o comunicare între miniștri și parlamentari –, mă declar un susținător necondiționat. Abia acum în Parlamentul României pare că se dorește „implementarea” unui gest de normalitate, acela al schimbului direct de informații între Executiv și Legislativ.

În toți anii care au trecut mi s-a părut că Parlamentul este la remorca Guvernului. Acesta nu se deranja să comunice și prezenta doar ceea ce considera că-i reprezintă propria gândire, strategică sau nu. Cred că această lipsă de comunicare a fost la originea multor gafe făcute în administrarea țării.

Acum, referindu-mă la participarea parlamentarilor în plen, mă simt profund dezamăgit. Problema sănătății, în an electoral, reprezintă o prioritate absolută, oriunde în lume.

Parcă văd că în campanie toți candidații la parlamentare își vor rupe hainele de pe ei de grija bolnavilor și de cât de preocupați sunt de acest serviciu vital!

Această ipocrizie de an electoral a determinat subfinanțarea cronică în sistemul medical, deoarece una spunem și alta facem.

La fel de adevărat este și faptul că uneori te lupți să rezolvi ceva, însă te lovești de un zid de indiferență, de interese sau de orice o mai fi.

Acum, să mă refer la ministrul sănătății și mesajul lui.

Să fim corecți: nu poți să aștepți de la un om numit în funcție de câteva luni, chiar dacă este medic practician, și nu absolvent de medicină cu preocupări total diferite, să rezolve tot ce s-a „bramburit” în domeniu timp de 25 de ani.

La întâlnirea senatorilor cu ministrul sănătății au fost puse în discuție câteva lucruri care în mod real „ard” în sistemul sanitar.

Să enumerăm câteva:

– emigrarea specialiștilor din sistem și, implicit, lipsa lor în țară;

- distribuirea total neuniformă a resurselor umane de

- specialitate și a dotărilor din spitale;

– problema salarizării personalului medical;

– problema treptelor de salarizare pentru personalul medical și uniformizarea acestora în bunul principiu „la muncă egală – plată egală”;

- problema medicinii școlare;

- rezidențiatul și problemele lui.

Întrebările și comentariile au fost multe și diverse. Răspunsurile au fost, în mare, extrem de politice pentru un tehnocrat. Chiar este demn de laudă ministrul pentru cât de bine a driblat unele răspunsuri directe.

Așa că nu am aflat mai nimic sau am aflat următoarele: – nu știm dacă va fi o lege a salarizării unitare și locul unde se află în grila conținută de aceasta remunerarea personalului medico-sanitar. Implicit, nu am aflat dacă există resursele invocate generos de fostul prim-ministru Ponta pentru creșterea veniturilor corpului medico-sanitar cu 25% în 2016;