Ioan Ghișe

Îl rog în mod special, dacă Domnia Sa este amabil, să fie atent, pentru că domnul senator a exprimat ieri un punct de vedere principial, de care, sigur, trebuie ținut cont. Domnia Sa spunea ieri la dezbateri că, dom’le, e o problemă – vorbea mai mult cu noi, cei care susținem Guvernul – că, dom’le, Guvernul vine cu niște inițiative și noi venim aici să nu le susținem?

Trebuie să lămurim ceva: noi susținem Guvernul, ca dovadă că nu-l dăm jos. Noi, coaliția. Problema este că, pe anumite subiecte, sunt puncte de vedere diferite. Or, asta înseamnă că este necesară o armonizare mai bună a punctelor de vedere diferite, care interpretează diferit fie Constituția, fie elemente din Programul de guvernare.

Acum, vă dau un exemplu punctual. În înțelegerea unora dintre noi, art. 115 alin. (3) coroborat cu alin. (5) din Constituție spune că ordonanțele de urgență au un termen de decădere de 60 de zile. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 46/2013, care este obiect al discuției noastre, a fost emisă în 21 mai. Prima Cameră – mă refer la Camera Deputaților – a avut termen 21 iunie. A respectat acest termen. Noi aveam termen 21 iulie. Și de ce este așa? Pentru că, potrivit Constituției, unica autoritate legiuitoare este Parlamentul. Guvernul poate legifera, pe baza unui mandat, pe o perioadă limitată de timp, care i se dă prin legea de abilitare de a emite ordonanțe.

Așadar și această ordonanță, ca și cea de ieri referitoare la acordul cu Fondul Monetar Internațional, sunt ordonanțe care, la două luni după momentul emiterii lor, publicării lor și depunerii la Parlament, și-au încetat activitatea. Acesta este un punct de vedere.

Acum, al doilea punct de vedere. Unii dintre noi – și sunt aici colegi cu mare experiență în administrația locală, în diferite tipuri de funcții: fie prefecți, fie președinți de consilii județene, fie primari –, care am trăit ani de zile, am mâncat pâinea în administrația locală, înțelegem diferit, față de modul cum s-a promovat această ordonanță, rezolvarea situației – care este reală și care necesită o soluție – a datoriilor istorice. Constituția vorbește despre autonomie financiară în condițiile definite de lege. Deci autonomia locală este administrativă și financiară, în condiții definite de lege. Care lege? Păi, avem Legea-cadru a finanțelor publice locale.

Or, ceea ce trebuia să facă Guvernul, în înțelegerea noastră, era să creeze procedură, în Legea finanțelor publice locale, prin care să se rezolve aceste arierate, care, din câte am înțeles, unele dintre ele, depășesc două-trei mandate. Pentru că, dacă noi acceptăm acum ideea potrivit căreia o persoană fizică sau juridică vine să facă administrare specială în privința fondurilor, pun o întrebare de bun-simț: care mai este autoritatea consiliului local, care mai este autoritatea ordonatorului de credite?

Prin efectele acestei ordonanțe, care, în opinia unora dintre noi, este neconstituțională, se va crea un haos și mai mare în administrația locală. De ce? Pentru că nu poți să vii tu, o persoană nealeasă și ne-autoritate, fizică sau juridică, să preiei autoritatea dată de Constituție organelor reprezentative și alese de către cetățeni, că e vorba de consiliul județean, că e vorba de președintele consiliului județean, că e vorba de consiliul local, că e vorba de primar. Noi credem că această ordonanță nu rezolvă problema, ci, dimpotrivă, creează probleme și mai mari, de ordin constituțional. Și, la primul control de constituționalitate, se va constata că nu este constituțional.