Raluca Giorgiana Dumitrescu

În fiecare an, în data de 2 aprilie, România marchează instituțional un reper statuat la nivel internațional, și anume Ziua conștientizării autismului.

Pe 2 aprilie, în mod deja tradițional, statul își recunoaște, o dată în plus, sensibila realitate existentă la nivel social și, salutând mereu aceleași eforturi ale ONG-urilor, asigură comunitatea asupra sprijinului pe care el, statul, prin instituțiile sale, îl oferă persoanelor ce suferă de autism.

Din 3 aprilie însă, anual, lucrurile intră din nou pe făgașul lor firesc. Festivismul consumat lasă loc aceleiași birocrații interminabile*, care, după 3 decenii de democrație, nu doar că privează copiii cu autism de asistența reală de care aceștia ar avea nevoie, dar ține și statul departe de cunoașterea în profunzime a unei realități care ne privește pe toți.

La nivel social, suntem la un pas de o transformare majoră în înțelegerea tulburărilor de spectru autist și a altor tulburări de dezvoltare. Iar toți cei care imprimă această schimbare, psihologi, terapeuți, profesori, politicieni, voluntari, părinți ai unui copil din spectrul autismului* și chiar persoanele cu autism ce militează pentru conștientizare, joacă un rol crucial în acest moment de cotitură. Evoluăm treptat de la nivelul celor care vedeau persoanele cu autism doar ca liste de verificare a deficitelor și a disfuncțiilor, tratându-le exclusiv prin prisma patologiei, la un nivel așteptat de înțelegere a autismului ca pe o altă modalitate de a fi uman.