Niculae Mircovici

În numele lui, vă mulțumesc!

Au fost eliberați arestații, ca o condiție a dialogului. Era în 20 decembrie. Nu înțelegeam de ce nu se mișcă țara nici măcar acum. Și nici acum, după 25 de ani, nu înțelegem de ce s-a întâmplat acest lucru.

Din 16 decembrie, toate posturile de radio care puteau fi ascultate în România, „Europa liberă”, „Vocea Americii”, „Deutsche Welle” transmiteau ceea ce se întâmplă în Timișoara.

Era suficientă paralizarea economiei prin greva generală. Iar cei care ulterior au devenit anticomuniști și eroi și care atunci conduceau instituții de forță – Armată, Miliție, Securitate, Procuratură – puteau să se revolte. Prețul ar fi fost mult mai mic.

Timișoara a pierdut peste 100 de vieți, 400 de răniți, 800 de arestați. Acesta a fost prețul libertății.

Astăzi auzim cu o ironie dureroasă – și nu aș vrea să se supere nimeni – ce se întâmpla dacă nu se ridica restul țării?

Spiritul Timișoarei este stupefiat de o astfel de afirmație. Era mult mai ușor, măcar astăzi, să avem o spovadă simplă: „Ne-a fost frică, iertați-ne!”

Nu pot încheia alocuțiunea mea fără a mă adresa, inspirat de gândurile unui coleg de generație, inginerul Ovidiu Stoenescu, un remarcabil reprezentant al societății civile, direct revoluționarilor, nu neapărat celor care au fost prezenți aici, aduși de domnul prim-ministru Petre Roman.

Vă transmit un sincer salut și vă spun că suntem alături cu inima și sufletul de urmașii celor care și-au jertfit viața în decembrie 1989, că sunt recunoscător celor dispăruți eroic și vouă, celor care existați și după un sfert de veac de privațiuni, pentru curajul de a înfrunta hidra comunistă și de a ne da astăzi posibilitatea să fim liberi, să vorbim liber, să ne luăm singuri soarta și viitorul în mâini.

Sunt mândru că am cunoscut o parte dintre dumneavoastră și, alături de colegii mei, doresc să vă transmit două cuvinte: recunoștință și respect! Totodată, după 25 de ani, cu ocazia acestui jubileu, trăiesc, la vârsta mea, și o mare tristețe și dezamăgire.

Tristețe, pentru că am senzația că oamenii uită, cu ajutorul nemijlocit al celor care conduc țara de un sfert de veac, jertfa de sânge din decembrie 1989, suferințele urmașilor celor căzuți la datorie și pentru libertate și necazurile și privațiunile celor care au participat la evenimente și pot astăzi să-i comemoreze pe cei căzuți.

Dezamăgire și nemulțumire, pentru că cei cărora le-ați predat puterea în 1989 nu au folosit-o pentru a ne face viața mai bună.

Ne-au manipulat, ne-au mințit, ne-au furat, ne-au distrus moral și economic și, ceea ce este mai grav, ne-au învrăjbit și ne-au transformat pe majoritatea în sclavi în propria țară.

Eu nu sunt atât de optimist, cum am auzit în discursurile anterioare. Înțeleg și accept că noi, revoluționarii, la fel ca toți cetățenii României, avem dreptul constituțional de a alege și de a fi aleși, dar nu trebuie, indiferent de ceea ce se întâmplă în politică, să uităm momentele sângeroase de atunci, jertfele de sânge, nevoia de adevăr.