Cătălin Ioan Nechifor

În timp ce politicienii din țările membre cu state vechi în Uniunea Europeană se preocupă de modul în care explică cetățenilor pe care îi reprezintă beneficiile apartenenței la construcția europeană, guvernanții noștri se pare că au cu totul și cu totul alte preocupări. Mai precis, subiectul cel mai fierbinte pe masa Guvernului nu este, în niciun caz, criza financiară, nici milionul de șomeri pe care România îi va avea în acest an. Nu, lucrurile sunt mult mai simple și mult mai pragmatice și se învârt în jurul conceptului de mulțumire a membrilor de partid care au pus osul în campania electorală și care acum ar trebui recompensați, prin aruncarea unor firimituri de la masa guvernamentală. Mă refer, în principal, la modificarea statutului funcționarului public, care va putea permite plasarea în funcții bine remunerate a membrilor de partid și la fondurile generoase de salarii și premii din aparatul de stat. Solidaritatea la care ne invită prim-ministrul, precum și strânsul din dinți se aplică doar celorlalți.

În țările vest-europene, una dintre preocupările majore ale guvernării o reprezintă încercarea de a convinge cetățenii plătitori de taxe că politicile guvernamentale și cele europene sunt utile și produc beneficii, traduse în nivel de trai și bunăstare. Germania, Marea Britanie, Olanda și alte state vestice încearcă acum să își convingă populația națională că actuala construcție europeană este una care produce efecte pozitive. Chiar dacă statele la care făceam referire nu mai sunt beneficiare majore ale fondurilor structurale, produsul lor intern brut fiind cu mult peste media europeană, politicienii acestor state explică modul în care, indirect, țările lor beneficiază de pe urma statutului de stat membru.

Întrebarea este de ce există o așa de mare preocupare în a asigura această transparență informând corect cetățenii? Răspunsul este simplu: pentru că cetățenii lor sunt plătitori de taxe și impozite și statele respective fiind în acest moment contributori neți la bugetul comunitar. Provocarea actuală este de a face înțelese aceste mecanisme și a explica avantajele existente, în pofida faptului că statele vestice plătesc mai mult decât primesc, iar comunicarea publică guvernamentală se bazează pe prezentarea unor exemple clare, cum ar fi accesul companiilor la o piață unică extinsă, în care libertatea de circulație a capitalului, bunurilor, serviciilor și persoanelor este garantată. De ce totuși se face acest lucru cu atâta ardoare? Pentru că statul vest-european se bazează pe cetățean, relația stat-cetățean este una corectă, iar interesul general este de a se păstra un nivel ridicat de încredere în instituțiile statului și în construcția europeană.

Ce se întâmplă la noi în țară în acest sens este cu totul și cu totul altă poveste. România este corijentă, dacă nu chiar repetentă, la capitolul integrare europeană. Plecasem prin 2006 cu un procent de peste 60% de eurooptimiști, se vorbea atunci de miliarde de euro care vor ajunge în țara noastră, în drumuri, școli, canalizări și aducțiuni de apă, în spitale și așa mai departe. S-a vorbit foarte puțin despre costurile unui asemenea statut, despre faptul că taxa de membru, contribuția României la bugetul UE, este destul de mare și se plătește indiferent de capacitatea noastră de a absorbi fondurile europene. În această situație, românii scot din buzunar, prin taxele și impozite plătite, sume importante de bani, an după an, pentru a plăti incapacitatea guvernanților de a atrage banii europeni pe care ar fi trebuit să îi fi primit de drept în baza principiului de coeziune socială și economică, ținând cont de faptul că nivelul de dezvoltare al României este mult sub media europeană. Ce se întâmplă cu adevărat se știe prea puțin, știm că în cei trei ani de la integrare am absorbit sub 10% din fondurile alocate și știm, de asemenea, că dintr-un stat care ar fi trebuit să fie beneficiar net am devenit contributor net la bugetul UE.