Anul acesta, începutul anului școlar a fost deosebit față de anii anteriori. Pentru prima dată, după mult timp, evenimentul a avut loc fără participarea politicienilor. Este o schimbare de salutat, întrucât învățământul nu trebuie sub nicio formă politizat. Nu este o platformă pentru campania electorală. Procesul educației este crucial pentru evoluția oricărui popor. El trebuie ferit de lupta între diverși poli de interese. De altfel, legea spune foarte clar că în școală nu este voie să se facă politică. Mulți colegi de-ai noștri au fost sau mai sunt încă profesori. Unii, spre cinstea lor, uită că fac parte dintr-un partid atunci când intră în sala de curs. Alții confundă catedra cu tribuna Parlamentului.
Dincolo de profesia fiecăruia, politicienii ar trebui să aibă o singură preocupare față de învățământ, și anume aceea de a elabora cele mai bune legi pentru sprijinirea procesului pedagogic, de a crea cadrul necesar pentru ca specialiștii din domeniu să își poată desfășura activitatea în condiții optime.
Din păcate, învățământul românesc trece printr-o perioadă foarte grea. Acest an școlar îi urmează celui în care s-a înregistrat cel mai slab procent de promovabilitate la bacalaureat – 67,4% – din ultimul deceniu.
Au existat județe precum Ialomița, Călărași, Dâmbovița și Brașov, în care doar jumătate din numărul candidaților au luat toate examenele. Perspectivele sunt și mai îngrijorătoare, în condițiile în care nemulțumirea cadrelor didactice este în creștere, după micșorarea cu 25% a salariului. Harul și dragostea de a-i învăța pe tineri vor duce o luptă crâncenă cu disconfortul psihic cauzat de grijile cotidiene.
Este o situație delicată și ne trebuie calm și înțelepciune pentru a trece peste ea. În acest context, revenim și spunem că începutul de an școlar fără politicieni este un important pas în față.
Sperăm că vor urma și alții, în spiritul depolitizării multor domenii de activitate în care clientela politică ocupă locuri nemeritate și care a dus și va duce în continuare la neprofesionalism și nonperformanțe în domenii în care nu ne mai putem permite niciun moment acest lucru, pentru că intrarea în Uniunea Europeană și din acest punct de vedere implică altceva.
*
## „Sindicaliști sau politicieni?”
În această toamnă se anunță ample mișcări sindicale ce pot culmina cu o grevă generală pe termen nedeterminat în sistemul public.
Pentru unii lideri sindicali va fi momentul oportun să apară pe toate posturile de televiziune și să strige sus și tare cât de nemiloși sunt cu guvernanții, să afirme cât de puternici sunt ei, să amenințe cu paralizarea țării în cazul în care nu li se vor rezolva revendicările.
Se poate ca opinia publică să aibă un _déjà vu_ . E probabil ca filmul acesta să mai fi rulat de multe ori pe micile ecrane. Nu în cadrul cinematecii, ci la emisiunile de știri și talk-show-uri. În primăvara care a trecut, am avut mitinguri care au adunat zeci de mii de cetățeni nemulțumiți, cărora șefii de sindicat le spuneau, prin portavoce, exact ceea ce doreau să audă. Aceiași lideri i-au trimis apoi acasă, promițându-le că va fi bine. Dar nu s-a schimbat nimic. Treptat, sindicaliștii de rând au început să își piardă încrederea în acești lideri, pe care îi
acuză că negociază în interes personal, și nu al grupului pe care îl reprezintă.
Oare este compromisă mișcarea sindicală când este atâta nevoie de ea?
Da, într-o oarecare măsură. De-a lungul timpului, mai mulți șefi de sindicat au trecut de partea cealaltă a baricadei, după ce au acumulat capital de imagine în timpul momentelor de tensiune socială. Au renunțat la luptă în schimbul privilegiilor oferite de un partid sau de altul. Aceste precedente, coroborate cu pasivitatea suspectă a unora dintre actualii lideri, fac ca sindicatele să nu mai aibă credibilitate. Sunt asemenea unor câini care latră, dar nu mușcă.
În timp ce, în alte țări, sindicaliștii sunt priviți ca o forță teribilă pusă exclusiv în slujba categoriilor sociale, în România ei se confundă, de multe ori, cu o masă de manevră. Fiecare grevă este pusă pe seama intervenției vreunui partid politic. Astfel, este mai ușor ca protestele să fie contracarate.
Este de urmărit care va fi relația dintre sindicate și noul Guvern. Ce răgaz concret le va fi oferit miniștrilor instalați la începutul lunii și care dintre liderii sindicali vor încerca să spele imaginea defavorabilă pe care o au acum.
## „Emigrația italiană la Galați”
La începutul secolului 19, Regatul Sardiniei era deja prezent din punct de vedere economic în aria ponticodanubiană, prin navigația comercială. În 1827 se deschisese o agenție consulară în zona Dunării de Jos, în ținutul Basarabiei, la Ismail, devenit porto-franco, iar apoi, în deceniul următor, Guvernul regatului sard deschidea consulate în porturile dunărene Galați, în 1833, și Brăila, în 1838. Din 1841 se deschide și consulatul Regatului Celor Două Sicilii.
Rapoartele consulare dau mărturie despre creșterea traficului comercial între Regatul Sardiniei și Principatele Române, mai ales după 1837, când Galați și Brăila sunt declarate porto-franco. Unele societăți italiene, în principal cele genoveze, cum erau Pedemonte, Fanciotti, Bega și Lamberti, cu sediul la Galați și filiale la Brăila, ajunseseră la o poziție însemnată în activitatea de import-export, în relație cu principalele porturi italiene și europene. Până la începutul Războiului Crimeii (1856), în mișcarea comercială din porturile de la vărsarea Dunării în mare, navele sarde, prin număr și tonaj, erau depășite doar de cele grecești și turcești și se aflau în concurență directă cu marina austriacă și engleză.
Mărturie a prezenței consolidate a societăților italiene și a formării unei mici comunități italiene rezidente la Galați o constituie tipărirea unei gazete, între 1846 și 1850. „ _Dunărea – Il Danubio. Gazetta comerciale, giornale di navigazione e commercio”_ , în italiană și română, unul dintre primele periodice tipărite în oraș, un săptămânal fondat și condus de piemontezul Mario Pietro Cugino, rezident de mai mulți ani în orașul portuar, mai întâi ca agent de comerț, iar ulterior, după obținerea cetățeniei române, devenind inspector școlar și, în cele din urmă, ajungând judecător pe lângă secția comercială a tribunalului local. Jurnalul era tipărit în tipografia italianului Francesco Monferrato, înființată în 1845 și activă până în anul 1871.
Galațiul devenise singurul oraș din țară în care funcționa o bursă de mărfuri în prăvălia negustorului sard Francesco Delvecchio, transferată apoi în „il grande salotto” al proprietarului Vicenzo Fanciotti. Viața italiană la Galați va avea o ulterioară dezvoltare, odată cu crearea Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859), și mai ales
după instituirea Principatului României (1866). În cultura vremii, în Italia exista deja o mișcare de opinie filoromână, bazată pe elementele de analogie ale acțiunilor politice în lupta celor două popoare pentru unitate și independență națională și prin punerea în lumină a rădăcinilor comune lingvistice și istorice.
Dincolo de proclamata apărare a principiului naționalității și de simpatia pentru „cealaltă Italie”, fiica și sora latină din Orient, activitatea diplomatică a Regatului Sardiniei, favorabilă unificării principatelor de la Dunăre, trebuie văzută în lumina acordurilor dintre Cavour și Napoleon al III-lea, tinzând a încuraja o acțiune revoluționară unită maghiaroromână antihabsburgică, o insurecție de un tip deosebit, accesibilă mai ales emigranților unguri și polonezi, care se organizau și se înarmau la Dunărea de Jos. Această politică cavouriană era coordonată prin proiectul său strategic, printr-o campanie ce înainta către mijlocul secolului 19, prin intermediul consulilor Strambio la București și Vignali la Galați. Orașul era un punct important în traseul revoluționarilor italieni spre ținuturile poloneze și maghiare.
Nume ca Antonio Dodero sau Davide Vaccarezza, revoluționari apropiați ai lui Giuseppe Garibaldi, și-au găsit protecție în casele gălățenilor. Însuși marele erou al națiunii italiene vizitase orașul dunărean, după cum a reieșit dintr-o scrisoare expediată din Caprera, la data de 1 iulie 1858, fratelui consulului Piemontului la Galați, Giacomo Carpeneti: „Fost-am la Galați către 1826 și mare deosebire trebuie să fie în acel oraș de la acel timp. Îmi amintesc totuși poziția sa foarte frumoasă, care fără îndoială îmi evocă dorința de întoarcere către acea solitudine. Dacă, din întâmplare, vă veți îndrepta din nou spre acele locuri, să nu uitați măcar că le doresc binele și cât mă consider de onorat de a le fi prieten sincer pentru toată viața”. (Documento no. 714 – Istituto Mazziniano, Genova).
Galațiul, oraș portuar, s-a găsit de-a lungul istoriei sale într-un contact neîntrerupt cu exteriorul, aici stabilindu-se din timpuri îndepărtate colonii de străini, care alcătuiau la un moment dat o treime din totalul populației sale. Aceste colonii erau formate din evrei, greci, bulgari, ruși, unguri, germani și, nu în ultimul rând, din italieni. Interesele italienilor erau reprezentate din 1859 de un consulat general, iar încă din anul 1834 aceștia se constituiseră în „L’Associazione della Comunità Cristiana di Galazi”. Un gazetar local consemna: „Asemenea colonizări cu frați de-ai noștri de la Tibru le credem nimerite și am dori ca ele să se facă în număr cât se poate de mare pe întinsele domenii ale statului nostru”. Din regiunile nordice ale Italiei începură să sosească „în valuri” meseriași sau simpli locuitori ai satelor de munte, preocupați de căutarea unui pământ ce le fusese făgăduit, pentru stabilirea unei gospodării și a unui loc de muncă. Angajați ca buni meșteșugari, după un timp le erau concesionate terenuri pentru gospodărire.
În acest context istoric, în procesul accelerat al modernizării economice, de creare a unor rețele indispensabile de infrastructură stradală, feroviară și edilitară, în țara „surioară latină a Orientului” – cum fusese denumită de scriitorii italieni ai Risorgimento-ului – firmele de construcții venete și friulane în special au avut un rol predominant și constant, distingându-se prin profesionalism, seriozitate și eficiență. Prezența mâinii de lucru calificate devenise stringent necesară pentru dezvoltarea țării, angrenată în edificarea unui stat modern după model occidental.
La început, pentru emigranți, condițiile de viață erau precare și deloc satisfăcătoare, pentru că aceștia erau angajați fără nicio garanție și fără niciun contract preliminar, iar salariul era cu totul insuficient la viața scumpă din acel
timp. Era de fapt vorba de o emigrație necontrolată a grupurilor de lucrători în căutare de lucru: „Ei ajung neorganizat, lipsiți cu totul de cele necesare, și, deoarece nu pot să găsească imediat de lucru, locurile de muncă fiind insuficiente și concurența foarte mare, în momentul când pun piciorul pe teritoriul românesc se găsesc în condiții aproape disperate”.
În iunie 1876, consulul Regatului Unit al Italiei la Galați, C. Durando, trimitea ministerului de resort un raport plin de date și informații asupra vieții comerciale, asupra compoziției etnice a diferitelor comunități, asupra unor instituții publice și private din oraș, o parte a acestui raport fiind rezervată situației comerțului italian de aici, unde de zeci de ani exista un număr mare de case comerciale italiene stabilite pentru exportul de cereale și importul de orez, de paste, de vinuri și alte articole speciale, cum erau colonialele, produsele de manufactură, toate provenind din depozitele din Genova.
Consulul estima o creștere a schimburilor comerciale italiene, oferea informații asupra numărului și compoziției sociale a comunității italiene: Sucursala locală a Băncii Române, condusă de cavv. Augusto Dall’Orso, Casa Italiana pentru import, patronată de Eugenio Pennazzi, care se ocupa de comerțul cu vinuri, lichioruri și conserve alimentare franțuzești, existența unei școli italiene subvenționată de Italia, frecventată de 60 de elevi și gratuită, având trei profesori franciscani minori conventuali, care se ocupau și de serviciul liturgic în biserica celor 3.500 de catolici din orașul dunărean. Cei 60 de copii ai școlii italiene sunt mărturie a formării deja a unei colonii nu temporare de lucrători, colonie ce avea să se consolideze în ultimele două decenii ale secolului.
Trebuie amintit că terenul pe care fusese ridicată biserica catolică fusese dăruit în 1842 de principele Mihai Sturdza, pe atunci domnitorul Moldovei, biserica fiind construită pe cheltuiala regelui Carlo Alberto și cu contribuția credincioșilor. Cei 3.500 de catolici din Galați se compuneau din austrieci, francezi și italieni, în bună parte comercianți, agenți ai companiilor de navigație și de asigurări, tehnicieni și funcționari ai Comisiunii Europene a Dunării, care își avea sediul administrativ central la Galați. În rest, marea majoritate a străinilor catolici, „lumea săracă”, era formată din lucrători și angajați temporar, cărora unele state ca Franța, Austria sau Italia le acordau anual ajutoare.
În raportul consular se mai remarcă prezența în teritoriu a unui mare număr de lucrători, în cea mai mare parte proveniți din provinciile italiene venete Udine și Belluno, care desfășurau îndeletniciri specifice și indispensabile în toate sectoarele. Autoritățile consulare se ocupau cu regularitate de această prezență venetă de la Galați și Brăila, mai ales după anul 1890, când fluxul migrator crește în cele două districte dunărene care prezentau în acel timp o dezvoltare edilitară considerabilă, datorită dezvoltării de mari lucrări publice portuare, stradale și urbane.
Elementele de noutate față de perioada precedentă constau în prezența firmelor și societăților italiene venete, piemonteze, marchigiane, romane, care acceptau, acționau în colaborare cu statul român, atât în construcțiile publice, cât și în lucrările de sistematizare urbană, stradală și feroviară.
În anul 1894, emigrația temporară depășea 5.000 de lucrători, sosiți în general din același Veneto și care lucrau la căile ferate, tuneluri, poduri, canale și construcții publice și private. În anul următor, emigrația ajunge la 7.000 persoane, și celor din Veneto li se adaugă piemontezi, napolitani și toscani, implicați în sectoarele de lucru amintite, numărul lor sporind în anii succesivi cu încă 3.300 de persoane.
Emigrația italiană prinzând o asemenea vigoare, în raportul consular este introdus un tabel în care lucrătorii erau distribuiți după firmele italiene și străine care îi angajaseră, după zona în care lucrau și după tipul de activitate desfășurată. Astfel, la Galați, lucrau la cheiul Dunării, la canalizare (sub antrepriza Fratelli Carmiz d’Ancona), la căile ferate (sub antrepriza Curti și Mattioli din Roma), la drumuri (sub antrepriza Vincenzo Lapenna), apoi la cazărmi, la poduri și tuneluri feroviare (sub antrepriza Ferrero), la docuri și în fabrici, la edificiile publice din oraș, în calitate de zugravi, pietrari, la amenajări de terasamente, la extragerea pietrișului și întărirea solului.
În afară de negustori, unii dintre italienii stabiliți la Galați mai erau agenți navali sau reprezentanți pe lângă carantina din port. Micii întreprinzători au încercat să-și croiască un nou destin în portul dunărean. Își deschideau prăvălii cafegii, limonagii, bijutieri, hangii și modiste. Italienii care lucrau în port, aduși de inginerul Anghel Saligny, erau prezențe obișnuite în viața cotidiană a orașului. Funcționarii de la firmele comerciale și de la consulatele sard și napolitan, mai apoi de la Comisiunea Europeană, erau în majoritate italieni. Se mai găseau liber-profesioniști, printre care medici, sau profesorii de la Școala comercială sau de la pensioanele private, unde se studia italiana. Un interes aparte îl reprezentau redactorii și tipografii de origine italiană.
O categorie aparte a imigranților italieni o constituia aceea a artiștilor. Exista încă din 1848 o trupă de diletanți care a constituit prima societate filodramatică italiană. Solicitărilor coloniei i-a răspuns un animator al teatrului, pe nume Victor Delmary, care contractează reprezentații de operă italiană la Galați, începând cu anul 1852. Profesorul de muzică Luigi Ademollo înființează un mic teatru, în niște încăperi clădite din lemn și organizează baluri mascate în perioada carnavalului de iarnă. Printre animatori amintim pe Antonio Vernice, impresar, și Donato Boldini, coregraf. Dar cea mai remarcabilă personalitate culturală rămâne Fanny Tardini, fiică a coloniei și artistă de prestigiu a epocii, care înființează în 1859 o trupă proprie, reprezentațiile acesteia constituind un eveniment pentru publicul gălățean, până prin anul 1900. În domeniul artelor plastice îi amintim pe Vicenzo Fattorini, sculptor de valoare în marmură și alabastru, pictorii Carlotta Zanelli și Attilio Macor, cu frumoase expoziții, librarul Nebunelli, cunoscut propagator de literatură italiană, și alții.
Emigrația temporară italiană se va întrerupe începând cu anul 1915, în momentul declarației de război a Italiei către Austria, când o parte a populației masculine rezidente în România a fost nevoită să se conformeze ordinelor de încorporare emise de patria natală și, ca urmare, a părăsit țara de adopție. La sfârșitul războiului, conform Anuarului statistic al emigrației italiene din perioada anilor 1876–1925, s-au expatriat în România între anii 1919–1922, dintre acei care plecaseră, 542 rezerviști și 177 membri de familie.
Recensământul italienilor din afara Italiei la mijlocul anului 1927 prezenta un număr de 12.246 de italieni rezidenți în România, dintre care 3.586 erau localizați în districtele consulare de la Galați și Constanța. În afară de imigranții temporari, multe dintre persoane se integrau într-o comunitate permanent rezidentă, membrii acesteia fiind reținuți aici fie de legăturile de familie, fie de interese de durată, de clientela formată sau de obișnuințele de viață dobândite.
Dacă din punct de vedere numeric, emigrația italiană în țara noastră are o mai mică însemnătate, din punct de vedere economico-financiar și profesional are o deosebită importanță. Cei sosiți în țară până la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial au fost exclusiv lucrători cu o înaltă
specializare. Printre ei nu se găseau simpli zilieri sau persoane fără o meserie. Colonia italiană nu se remarca ca cea elenă prin mari averi acumulate, dar se bucura de recunoașterea de a fi harnică, cumpătată, cinstită și pricepută în toate meșteșugurile pe care le practica.
La Galați, datorită portului său maritimo-fluvial, se consolidează prezența de tehnicieni calificați proveniți din cele Trei Veneții. Ingineri, arhitecți și meșteri constructori, atrași de noile posibilități economice oferite de România, s-au stabilit în principalele orașe ale țării. Pentru majoritatea acestor profesioniști, era vorba de o alegere care le determina destinul. În orașul dunărean își vor găsi împlinirea proiectele constructoare ale inginerului I.B. Giuliani, responsabil, încă din 1894, al Serviciului lucrărilor tehnice al orașului București, și ale arhitectului Angelo Viecelli, emigrat către Muntenia în 1883, apoi stabilit la Barboși, lângă Galați. În acest centru urban, tatăl și fiii Viecelli s-au angajat în construcții civile și de drumuri (de exemplu șoseaua de la malul Dunării spre Tulcea etc.). Mai apoi, Angelo, părăsind Galațiul, a devenit un remarcabil arhitect în structuri tehnicosanitare de pe întreg teritoriul țării. La fel de bine apreciați au fost în localitate arhitecții Guido Marion și Cometto, ale căror frumoase construcții proiectate sunt încă admirate în peisajul edilitar gălățean.
În decursul secolului 20, membrii coloniei italiene din oraș se aflau în evidența Consulatului General al Italiei, condus de diplomați care îndeplineau totodată și funcțiile de delegați ai Comisiunii Europene a Dunării. Comunitatea etnicilor italieni își desfășura activitatea la „Casa Italiană”, un așezământ de cultură cu săli destinate activităților cultural-distractive și dotat cu o bogată bibliotecă. Aici se adunau, fără deosebire, constructori, meșteșugari, comercianți, intelectuali, simpli gospodari, împreună cu familiile lor, persoane care au lăsat în urma lor frumoase amintiri materiale și spirituale. Școala italiană funcționa în continuare cu 120 elevi anual, predarea făcându-se în ambele limbi.
Activitatea lucrătorilor specializați, a inginerilor, a arhitecților, care fusese foarte mult apreciată în perioada dintre cele două războaie mondiale, a fost cu brutalitate întreruptă odată cu instalarea regimului comunist, în 1948. Alessandro Vigevani, atașat la Institutul de Cultură Italiană din București și profesor de friulană, remarca atunci: „Odinioară se calcula că emigranții friulani în România erau în număr de circa 20.000. Se vorbea de colonia cea mai numeroasă. Recent numărul lor, din diferite motive, s-a redus mult. În toată România, la 31 decembrie 1948, se aflau 7.052 cetățeni italieni, dar de câțiva ani numărul lor tinde să se micșoreze”.
Începea pentru rezidenții italieni în România o perioadă de nesiguranță și de rătăcire, din cauza crizei grave și a dezintegrării comunității, a dificultății repatrierii și impunerii tot mai presante din partea autorităților românești a obligației naturalizării. Condițiile de existență atât materiale, cât și morale ale etnicilor rezidenți deveniră foarte dificile. Acestea au determinat plecarea în anii ’50 a unui număr de persoane de o foarte bună condiție socială și profesională. Soarta celor rămași, a celor care, fie că nu erau hotărâți să-și lase țara unde trăiseră mulți ani și unde mai posedau oarecare bunuri, fie că nu aveau curajul să înfrunte nesiguranța asigurării unui loc de muncă în Italia de după război, sau că pierduseră orice contact de interese cu țara-mamă, devenise dificilă și incertă pentru viitor.
S-a întâmplat un fenomen dureros pentru nu puțini emigranți care au trebuit să ceară cetățenia română. Ei au fost determinați să facă acest pas cu mâhnire și, în ciuda sentimentului viu patriotic care caracteriza comunitatea
italiană, de teama de a nu pierde locul de muncă din cauza statutului de străin, aflați sub presiunea autorităților mai ales din cauza complicațiilor cauzate de ultimul război mondial, fapt care putea să-i ducă la închisoare sau deportare.
Dezagregarea comunității rezidente, exodul miilor de italieni și asimilarea forțată a celor puțini rămași și a descendenților lor sunt mărturia directă a acelor momente istorice dramatice. Supraviețuirea unei identități lingvistice și culturale, naționale și regionale italiene va deveni foarte problematică în deceniile ce au urmat, până la căderea sângeroasă a regimului dictatorial, de la sfârșitul anului 1989.
Astăzi, după recâștigarea demnității persoanei, ne regăsim noi, descendenți ai celei de-a treia, respectiv a patra generație, care reprezentăm emigrația italiană la Galați. Acești nepoți și strănepoți sunt în continuare păstrători ai bunului-simț al limbii și culturii italiene, ai cinstirii muncii creatoare a strămoșilor de sânge, fiind mândri de modelul de viață transmis.
Să încerci recuperarea unui timp pierdut în istorie pentru reintegrarea în cultura europeană și latină înseamnă străduința de redescoperire a valorilor umaniste, de regăsire a propriei identități în spațiul patriei în care te-ai născut, în respectul față de patria de sorginte etnică, ca o deplină recunoaștere a sacrificiilor făcute de bunicii și străbunicii care și-au părăsit patria nu din dispreț, ci pentru salvarea și binele familiilor lor.
„A fi etnic în România – scria jurnalistul nostru Virgilio Toso – înseamnă a fi rezultatul contopirii a două nobile popoare. În vine păstrezi sângele a două seminții, o flacără nestinsă, adorația pentru Italia și recunoștința de a întâlni pe zidurile marilor orașe ale țării tale numele bunicilor, străluciți constructori și arhitecți, fapt care te face să fii un fel de păstrător de blazon”.
*
„Harta istorică a comunității din Greci, Tulcea”
Comunitatea italiană din Greci s-a născut în momentul în care regele Carol I a chemat pietrarii să muncească la cariera de piatră din munții de lângă comună, în anii 1880–1885. Aceștia s-au stabilit în Greci, sat situat în regiunea Dobrogea, din sud-estul României. Colonizarea italienilor în acest loc s-a petrecut în anii 1886–1887. Ei munceau piatra și practicau agricultura. De atunci, italienii trăiesc aici împreună cu românii, în bună înțelegere.
Acum o sută de ani, italienii veneau în România primăvara, iar toamna plecau în Italia, acolo unde aveau familiile. Statul român le-a dat terenuri pentru a-și construi case și pământ pentru agricultură, încercând să îi țină legați de acest pământ. Lor le lipsea însă o casă a Domnului, astfel că a fost construită o biserică care se numea Santa Lucia. Aceasta era protectoarea ochilor, care erau foarte expuși prin natura muncii pe care o făceau italienii. Biserica Santa Lucia a fost construită în 1912 și l-a avut pe Gustav Meiller drept prim paroh. Altarul a fost ridicat de tâmplarul Ottavio Piuzzi di Maniago. Între cele două războaie mondiale, viața spirituală a italienilor din Greci era de un înalt nivel. Biserica catolică din Greci avea o bibliotecă mare cu cărți, reviste, jurnale și documente valoroase. De asemenea, biserica era locul unde italienii cu mai puțină carte și cultură primeau învățătură. Acolo, ei aflau despre cultura și civilizația italiană. În biserică, parohul a fost și dascăl, până când s-a construit o școală unde au venit învățători din Italia.
Corul bisericii cunoștea cântece religioase în limba italiană pentru toate sărbătorile anului. Școala s-a făcut în limba italiană până când, în 1944, statul a obligat copiii să frecventeze școala română. Școala din Greci se chema
„Iridio Montavani”, numele unui erou căzut în război și în memoria căruia părintele a donat fonduri pentru construirea ei.
Italienii mai vorbeau doar dialectul folosit în familie și care se mai vorbește și astăzi. Astfel, vocabularul s-a redus semnificativ. În această situație, acum șapte ani, doamna Onțeluș Boro Celia a luat decizia de a începe un curs de limba italiană pentru copiii din comunitate. La început, cursul se făcea fără cărți. Lecțiile erau scrise pe tablă. Apoi, ministrul învățământului a trimis cărți bilingve. În prezent se continuă cursurile în biserică, de către preotul Vicențiu Pal. Elevii nu sunt numai italieni, ci și români.
Cea mai mare parte a tinerilor au plecat de la țară spre orașele unde era nevoie de mână de lucru pentru progresul economiei românești. Astfel, comunitatea italiană din Greci s-a micșorat și numără în prezent numai 70 de familii, toate mixte. Descendenții familiilor au păstrat tradițiile și obiceiurile din secolul trecut, limba, cântecele, mâncărurile tradiționale, jocurile sportive și ce făceau familiile în lungile seri de iarnă.
La început, italienii din Greci își conservau originea căsătorindu-se între ei. În decursul timpului au apărut familiile mixte. Astfel, limba și tradițiile au început să se diminueze, pierzându-se din originalitatea adevărată italiană.
Cunoscuți ca buni pietrari, italienii din Greci au fost chemați să realizeze diferite lucrări, edificii sociale și culturale în România și în afara granițelor. La Greci au lăsat un monument impozant dedicat eroilor căzuți în cele două războaie mondiale. Au lucrat, de asemenea, la hidrocentrala de la Bicaz, la Casa Albă, la Casa Sporturilor din Constanța, la farul de pe malul Mării Negre, la podul de la Cernavodă, la podul Giurgiu–Ruse. De asemenea, au restaurat monumentul de la Adamclisi, ridicat de romani după colonizarea Daciei. Cu granitul escavat din cariera de la Greci s-a placat un mare stadion în München (Germania).
Trăind între români s-au format familii mixte. În cadrul acestor familii au avut loc schimburi de obiceiuri și tradiții. Încă se prepară paste făcute în casă, gnochi cu cartofi, carne de porc după rețete vechi de o sută de ani. În prezent, la Greci, pietrarii sunt acum români, deoarece italienii bătrâni nu mai pot munci, iar tinerii italieni nu mai practică această meserie.
Raporturile culturale italo-române sunt prezente și astăzi în comunitatea italiană de acolo, deoarece Italia a fost mereu pentru România simbolul latinității. Cultura italiană a intrat în România sub diverse forme.
Cei 50 de ani de izolare și de presiune comunistă au fost caracterizați de momente dramatice. După 1948, autoritățile au interzis toate activitățile comunității italiene în România și le-au confiscat proprietățile, arhivele, documentele și bibliotecile. I-au obligat pe toți cei care erau cetățeni italieni să accepte cetățenia română. În caz de refuz, urma expulzarea. În aceste circumstanțe, mulți s-au repatriat. Celor care au decis să rămână li s-au confiscat pașapoartele, le-au fost tăiate toate legăturile cu patria-mamă, cu cultura italiană și chiar cu limba. Momentul decisiv pentru reluarea legăturilor a fost 1989, după căderea regimului comunist. Astăzi remarcăm o revitalizare a legăturilor întrerupte. În școlile române se studiază din nou limba și cultura italiană.
Cultura circulă fără bariere în interiorul Comunității Europene, favorizând cunoașterea reciprocă a limbilor naționale.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.
Mircea Grosaru · 15 septembrie 2010 · monitorul.ai