Florin Costin Pâslaru

„Integrarea socială a copiilor instituționalizați!”

Integrarea socială a copiilor instituționalizați continuă să constituie una dintre cele mai delicate probleme căreia societatea românească nu a reușit să-i găsească un răspuns adecvat. De obicei, oamenii îi văd ca pe copii orfani de care le este milă, însă copiii instituționalizați întâmpină multe alte probleme, majoritatea apărute din cauza despărțirii de familie.

Tânărul care trăiește experiența instituționalizării suferă o serie de transformări progresive ale personalității, modificându-și simultan sentimentul propriei identități și modul de a-i percepe pe ceilalți. De obicei, cele mai multe probleme care apar la copiii din centrele de plasament sunt lipsa de adaptabilitate, de autocontrol, apatia, indiferența. De asemenea, adaptabilitatea lor socială este redusă din cauza mediului închis în care trăiesc și există o anumită rigiditate în relațiile sociale, absența sentimentului social. Se întâlnesc

frecvent la astfel de copii și comportamente antisociale și delincvente. Adesea nu știu să practice o meserie.

Ei reușesc în mică măsură să se dezvolte într-un grad de normalitate acceptabil și să învingă condițiile nefavorabile. Pentru integrarea socială a acestor copii se impune ca întreaga societate civilă să fie mai receptivă, iar orfanilor să le fie acordată mai multă atenție. Etichetați de către societate ca fiind din casa de copii, ei poartă acest stigmat întreaga viață.

Locul copilului este în familie și comunitate, iar plasarea lui într-o instituție în urma unor circumstanțe trebuie să devină o ultimă soluție, cu statut temporar, până la depășirea situației de dificultate, prin găsirea unei oportunități permanente, ce ar asigura protecția copilului, oferindu-i modele de urmat în viața de adult. Cu regret, în realitate, instituțiile au devenit niște „depozite” pentru mii de copii, iar instituționalizarea – oricât de bine intenționată – influențează totuși negativ asupra dezvoltării intelectuale, fizice, emoționale și sociale a copilului. Cu cât vârsta copilului este mai mică și perioada de instituționalizare mai mare, cu atât efectele, consecințele instituționalizării sunt mai grave în plan psihologic și social.

Practica dovedește că alternativele la instituționalizare (adopția, încredințarea, asistenții maternali) sunt o soluție pentru copiii de până la 10 ani. Tinerii adolescenți continuă însă să reprezinte categoria cea mai vulnerabilă. Mulți dintre aceștia și-au petrecut cea mai mare parte a vieții în instituție. Adeseori legătura lor cu familia s-a pierdut. Lumea de dincolo de centrul de plasament îi sperie. La 18 ani ei trebuie să părăsească instituția, fără a avea un minim de condiții și abilitățile necesare pentru un trai independent.

După ce părăsesc centrele de plasament ei ajung direct în stradă. Tinerii nu au un acoperiș deasupra capului, nu au un loc de muncă și, cel mai grav, nimeni nu se mai interesează de soarta lor.