Georgică Dumitru

„Între șansă și neșansă. Despre zbaterea învățământului românesc”

Ne aflăm astăzi în fața unui bun exercițiu democratic, dar ne aflăm totodată în fața unui act de ipocrizie politică, din păcate atât de des întâlnit în ultima vreme.

Ne aflăm în fața unei moțiuni simple, de la bun început susțin, nefondată, din două motive: primul, că învățământul românesc trebuie să intre în mod definitiv într-o perioadă a reformei autentice, și doi, este depusă de PNL, partid care a dat un ministru al educației ce a întemeiat în școala românească expresia: „După Adomniței, oricine poate fi ministrul educației”.

Doamnelor și domnilor,

Moțiunea „Educația sub cenzura Ecaterinei Andronescu. Istoria se repetă” pornește de la o premisă ușor de dovedit ca fiind falsă: reforma curriculară. De ce falsă? Pentru că lipsește cu desăvârșire. Aceasta este în fond cea mai mare provocare a învățământului românesc, aș îndrăzni să spun, în ultimii 50 de ani. Un învățământ anchilozat, un sistem incapabil să producă excelență, iar atunci când o face, o face grație unor copii excepțional dotați, unor părinți capabili de sacrificii majore și unor profesori dedicați și competenți. Dar excelența acestor copii este un caz izolat.

Sistemul românesc de învățământ nu produce excelență, pentru că nu este centrat pe aceasta. Scopul învățământului românesc este performanța doar în actele oficiale și în declarațiile politice. Și, revenind, explicația stă în curricula (generic vorbind) învățământului românesc. Ori de câte ori s-a încercat o redefinire a acesteia s-a ajuns la situații de-a dreptul hilare: nu mai conta personalitatea lui Eminescu, ci a nu știu cărui scriitor obscur contemporan, nu mai contau faptele istorice, ci golurile marcate de Hagi, nu mai conta logica și argumentarea, ci interpretarea spoturilor publicitare. Aceasta era reforma curriculară pe care o încerca, acum nu multă vreme în urmă, fostul ministru al educației, cel care astăzi (probabil doar din cauza numelui de familie!) este primul semnatar al moțiunii.

Se vorbește în textul moțiunii și despre apărarea intereselor elevilor și profesorilor. Se pierde din vedere însuși actul de educare. Din cauza copacilor, deseori nu putem vedea pădurea!

Atât elevii, cât și profesorii reprezintă, poate, cei mai importanți actori ai actului de învățământ, dar dacă am începe o reformă a învățământului dinspre finalitatea lui, dinspre output-uri, ar fi ca și cum am pune caii în spatele căruței și i-am implora să împingă.

Problema învățământului românesc nu sunt nici copiii, nici educatorii (ca denumire generică a truditorului de la catedră), ci sistemul însuși! Poate că reformarea acestui sistem nu începe cu ponderea orelor în programul școlar, poate că nu contează câte ore de istorie face un elev de la un liceu vocațional sau poate nu contează că 1/3 din elevii noștri au scutire la sport, dar totuși susțin educația fizică la bacalaureat, poate nu contează faptul ca micuții de 6-7 ani trag în spate ghiozdane de 5-6 kilograme, plimbând cărți și caiete prin colburi, poate nu contează faptul că 1/3 din școlile românești nu au surse de căldură, și, în final, poate nu contează că 1/3 din actul educațional (în învățământul preuniversitar) se desfășoară cu profesori suplinitori și necalificați. Revin și spun: în asemenea condiții, trebuie făcut ceva în învățământul românesc – reformă!