Mihai Stroe

„Învățământul preuniversitar – infrastructura nu-i totul!” Trebuie să recunoaștem că, în ultimii ani, infrastructura necesară desfășurării activităților didactice din învățământul preuniversitar a suferit ameliorări semnificative. Am putea spune că și în mediul rural, cu mici excepții, spațiile destinate educației elevilor noștri tind să se apropie de o relativă normalitate.

De asemenea, programele sociale, programul de dotări ale laboratoarelor, ale cabinetelor de informatică, ale sălilor de sport, achiziționarea și dotarea cu microbuze școlare pentru transportul elevilor, achiziția de carte școlară, de mobilier școlar ne determină să afirmăm că avem unde să facem educație și, de asemenea, avem în mare parte și cu ce.

Rămân câteva probleme, și anume: cu cine, ce vrem să facem și mai ales cum facem educație. Altfel spus, este nevoie de o reformă sistemică și curriculară pe de o parte, care să fie coerentă și cu o viziune pe termen mediu și lung, iar pe de altă parte este nevoie să ne gândim la pregătirea cadrelor didactice, aș spune chiar că este nevoie de o reformă în domeniul resurselor umane, dată fiind responsabilitatea majoră a celor care se vor ocupa de educația copiilor, profesioniștii sau specialiștii de mâine din România sau din Uniunea Europeană.

În privința cadrelor didactice, atât salariile profund neatractive generate de subfinanțarea sistemului de educație ani la rând, cât și politica de salarizare neconformă cu realitățile sociale au determinat generații de absolvenți de învățământ superior să se îndrepte către alte domenii de activitate mult mai atractive din punct de vedere financiar.

Am ajuns să ne confruntăm cu situații delicate atunci când, la începutul fiecărui an școlar, facem încadrarea cu personal didactic, acoperind posturile vacante cu pensionari, în cazurile fericite, sau cu necalificați. Metodologiile de încadrare, titularizările greoaie, concursurile repetate an de an, repartiția în ședințe publice, după criterii nefericit alese, nu fac decât să bulverseze sistemul și constatăm, după etapele de încadrare din toamna fiecărui an că am încadrat navetiști, cu tot ce decurge din asta, sau persoane care de multe ori nu ar trebui să se ocupe de educație. Toate acestea ne determină să spunem că este nevoie atât de o reformă sistemică, cât și de o reformă a resurselor umane, care, coroborată cu descentralizarea, ar putea să rezolve în viitor problema.

Totodată, sistemul trebuie evaluat corect și diagnosticat așa cum este, pentru a ști unde suntem. Numai în acest fel putem să gândim la o reformă sistemică și curriculară pe termen mediu și lung.

Schimbările succesive de planuri de învățământ, inconsecvența unor reforme nu au făcut decât să bulverseze sistemul. Tradiționalismul sistemului poate fi un argument, dar, din păcate, prea multe sunt cazurile în care el devine un contraargument. Planurile-cadru de învățământ, încărcarea programelor școlare cu elemente neesențiale scopului, numărul mare de ore pentru elevi, abordarea didactică, și lista ar putea continua, nu fac decât să amplifice eșecul școlar.