Ioan Oltean

„Jocul democratic al negocierilor”

Ne întrebam adesea de ce unele societăți moderne par a fi neguvernate sau de ce unele state se dovedesc incapabile să conducă societățile respective.

Este necesar să facem o analiză atât a politicilor și inițiativelor statului, cât și a diverselor organizații, precum sindicate, carteluri, grupuri de lobby.

Actualul Guvern de coaliție PD-L–PSD și-a asumat răspunderea pe trei proiecte de lege, atât de necesare reformării statului român: Proiectul legii educației, Proiectul salarizării unitare a personalului plătit din bani publici, precum și Proiectul de lege privind reorganizarea unor autorități și instituții publice în scopul raționalizării cheltuielilor publice, proiecte foarte importante pentru o societate democratică, promovate într-o perioadă de criză economică în care este atât de necesară cheltuirea rațională a banilor publici. Cu toate acestea, partidele de opoziție, ca să-și justifice existența, au depus o moțiune de cenzură împotriva Guvernului, referitoare la Proiectul de lege privind salarizarea unitară.

Unul dintre principiile pe baza căruia partidele de opoziție au argumentat moțiunea este cel al responsabilității și voinței de a face reformă, acuzând Guvernul Boc că nu a consultat partenerii sociali. Ceea ce liderii partidelor de opoziție nu știu este faptul că nu există o societate care să dobândească atât eficiență, cât și echitate prin negocieri dure. Este normal că un grup de indivizi precum sindicatele, grupurile de lobby, interesate de obținerea unui ban public, sunt stimulate să continue negocierile până la obținerea de câștiguri globale maxime, dar nu există certitudinea ca negocierile, chiar purtate în sens restrâns, să dea rezultate. În plus, nu puține au fost cazurile când alegerea unor politici, deși ineficiente într-o societate, sunt avantajoase pentru grupurile de lobby. Dar, așa cum a specificat și prim-ministrul Emil Boc, asta nu înseamnă că nu s-a consultat cu partenerii sociali sau că nu s-a ținut cont de opiniile lor. Sindicatele au încercat să obțină maximum posibil, dar statul este obligat să țină cont atât de realitățile bugetare, sociale, economice și, foarte important de precizat, să existe productivitatea muncii. Creșterea salariilor trebuie să aibă loc odată cu creșterea productivității muncii.

Nu există țări care să ajungă la o organizație simetrică a tuturor grupurilor cu interese comune și, prin aceasta, să obțină rezultate optime prin negocieri dure.

În plus, istoria ne demonstrează că, spre exemplu, țări distruse din punct de vedere economic după cel de Al Doilea Război Mondial sunt cele care mai târziu aveau să devină țările cu cea mai rapidă creștere economică (țări precum Germania, Japonia), și aceasta datorită receptivității la schimbare. În schimb, țări precum Marea Britanie au avut o dezvoltare lentă, atribuită influenței sau orizontului mărginit al sindicatelor, rezistenței la schimbare, a lipsei de cooperare a muncitorilor, a rigidității sistemului de clase ori a politicilor economico-sociale.