Viorel Hrebenciuc

La trei luni de la schimbarea Guvernului Boc, situația României este departe de a se fi încadrat în parametrii asumați în programul prezentat de noul Guvern la învestire: consolidarea fiscală, stabilitatea bugetară, stimularea politicilor de creștere economică și de ocupare a forței de muncă (prin reducerea CAS) au rămas la stadiul intențiilor generoase, creșterea gradului de colectare a veniturilor la

buget și reducerea evaziunii fiscale s-au concretizat în schimbarea șefului ANAF, nu și într-o dinamică pozitivă a statisticilor. Buna guvernare și alocarea nediscriminatorie a fondurilor publice către administrațiile locale – în funcție de proiecte și necesități investiționale, așa cum declarau guvernanții la preluarea posturilor ministeriale – au rămas și ele simple promisiuni, fără acoperire în practică. Probabil cea mai bună, deși succintă, descriere a situației pe acest subiect al alocării resurselor financiare de la Fondul de rezervă a făcut-o fostul purtator de cuvânt al Administrației Prezidențiale, Valeriu Turcan: „Dacă nu dădea banii ceruți de PDL, Guvernul Ungureanu era dat jos”, iar Valeriu Turcan nu poate fi bănuit de simpatii pro-USL.

La acestea se adaugă eșuarea sau mai bine zis lipsa unei strategii coerente de exploatare a resurselor minerale – cazul Cupru Min – controversele generate de compania Chevron, de UMF Târgu-Mureș, replierea de la promisiunile legate de reîntregirile salariale etc. Cupru Min a adus în discuție o temă importantă, dincolo de încercarea de privatizare în sine: măsura în care profitul din exploatarea resurselor minerale poate alimenta deficitul sistemului de pensii – chiar premierul Ungureanu a făcut referire la posibilitatea adoptării modelului norvegian, însă enunțurile devin soluții numai prin decizii politice ferme și clare. Și, pentru a evita pe viitor lipsa de transparență invocată de societatea civilă și de opoziție, în egală măsură, poate că ar trebui instituită obligația de aprobare prealabilă a Parlamentului pentru exploatarea resurselor minerale și fosile ale țării.

Nici în privința situației mediului de afaceri nu s-a petrecut nimic semnificativ, discuțiile privind transferarea atribuțiilor de management, inițierea consiliului economic consultativ și celelalte inițiative pe această tematică nu au contribuit la o consolidare a mediului de afaceri, efectele fiind, cel puțin deocamdată, minime, lucru deloc îmbucurător, în condițiile în care mai multe instituții internaționale – BERD, Comisia Europeană – au revizuit în scădere creșterea economică pe 2012 pentru România, tendința de scădere contrazicând țintele ambițioase fixate de guvernanți pentru 2012.

Pe 25 aprilie se vor fi împlinit 7 ani de când România a semnat la Bruxelles, alături de reprezentanții celorlalte state membre ale Uniunii Europene, Tratatul de aderare, 7 ani în care, din păcate, am trăit absurdul dramei de a nu fi capabili să utilizăm banii europeni, puși la dispoziție prin mecanismul Fondului European de Dezvoltare Regională. Conform datelor Comisiei Europene, România a reușit să utilizeze, după 5 ani de la aderare, aproximativ 4% din sumă. Au lipsit viziunea, soluțiile inovatoare și managementul de calitate al resurselor umane din administrație. Și, în pofida optimismului inițial al noului Guvern, situația a rămas aproximativ la fel și în ultimele trei luni.