Tudor Ciuhodaru

„Legea privind asigurarea asistenței medicale gratuite și a fondurilor din sistemul sanitar”

Finanțarea serviciilor medicale din fonduri publice provine de la bugetul de stat, din venituri proprii ale Ministerului Sănătății și din bugetul Fondului Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate și urmărește asigurarea gratuității actului medical pacientului asigurat, precum și a fondului de salarizare a personalului din sistemul sanitar.

Un raport al SAR din 2009 arată că, în condițiile unui buget al sănătății aflat la minimul ultimilor nouă ani, de numai 3,2% din PIB, în scădere cu 20% față de anul precedent, sistemul sanitar românesc este comparabil doar cu cel din țările cele mai sărace de pe mapamond, iar colapsul pare a fi iminent în 2010 în lipsa unei suplimentări a finanțării.

Patru miliarde alocate sănătății celor 20 milioane de români înseamnă doar 200 euro pe an pentru sănătatea fiecăruia dintre noi și reprezintă suma cea mai mică din UE – media 3.000 euro/an/locuitor –, deși costurile sunt însă asemănătoare.

Singura excepție sunt costurile salariale care sunt foarte mici în România, în ciuda acoperirii insuficiente cu personal.

Disiparea fondurilor limitate către alte unități sanitare private ce percep tarif, obțin profit cu reguli proprii ce nu se supun limitărilor actuale privind angajările, salarizarea sau achizițiile publice, nu face decât să limiteze gratuitatea actului medical în sistemul sanitar public și să ducă la reduceri salariale de 25%, iar retragerea posibilității finanțării unităților private din fonduri publice poate constitui una dintre soluțiile creșterii eficienței utilizării unor fonduri și așa insuficiente.

Voi depune azi un proiect legislativ la Camera Deputaților, un proiect legislativ de modificare și completare a Legii nr. 95/2006 ce vizează asigurarea (chiar în condițiile crizei economice) în unitățile sanitare publice a gratuității actului medical pentru pacientul asigurat, precum și menținerea salarizării în sistemul sanitar prin creșterea eficienței utilizării bugetare și retragerea posibilității finanțării unităților private din fonduri publice.

Dacă există voință politică și este susținută această lege, putem contribui la realizarea României sănătoase.

*

„Explozia «fenomenului Lăzărescu» la Iași – consecința protocoalelor DSP”

Am analizat și noi statistica DSP din săptămâna 17-24.05.2010

1. În primul rând putem spune că este irelevantă din punct de vedere al prezentărilor, întrucât intervalul de timp este extrem de limitat (o săptămână) și nu ține cont de accesibilitate și variații sezoniere (am fi extrem de interesați de o statistică similară în lunile de iarnă când cazurile de traumatologie sunt preponderente).

2. 1.448 de pacienți nu au necesitat internare – adică 59,17% – asta nu înseamnă că acești pacienți nu au fost urgențe (plăgi, arsuri, intoxicații, fracturi, entorse), ci că au fost rezolvați ambulatoriu din lipsa spațiilor pentru rezolvare adecvată (vă reamintesc de pacienții care refuză internarea din cauza riscurilor de a sta câte doi în pat) sau că au fost rezolvați rapid, solicitând însă același personal insuficient. Mai mult decât atât, nu se contabilizează internările de zi (care arată de fapt numărul real al celor ce ar necesita internare). Mai nou, Casa de Asigurări de Sănătate decontează un număr limitat de internări pe zi, iar pacienților nu li se mai fac foile de internare de zi, deși beneficiază de același tratament. 3. Statistica adresabilității indică de fapt că dacă au o patologie ce necesită rezolvare urgentă și sunt puși să aleagă singuri pacienții, se adresează preponderent Spitalului de Urgențe „Sfântul Ioan” din Copou – diferențele nesemnificative de 40 de pacienți rezultă din dirijarea preponderentă cu ambulanța la „Spiridon” datorită programării făcute de DSP privind gărzile pe oraș; 343–154=189 pacienți au fost duși suplimentar cu ambulanța la „Spiridon” doar pentru că așa indică DSP! Faptul că sunt duși cu ambulanța nu indică neapărat că sunt urgențe.