Constantin Avram

„Mai avem suveranitatea națională?”

Măcinată de interminabilul scandal politic intern, generat preponderent de Președintele țării, România riscă să își piardă, încet-încet, unul din principiile sale inalienabile de funcționare a statului, prevăzut în mod expres de legea de căpătâi: suveranitatea. La articolul 2, Constituția României prevede, fără echivoc, următoarele: „(1) Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum. (2) Niciun grup și nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”

Plecând de la aceste texte din Legea fundamentală, constatăm, din păcate, că suveranitatea statului și poporului român nu mai reprezintă mare lucru în zilele noastre. Sunt multe motive pentru care am ajuns, repet, din nefericire, în această situație delicată. Statul român și-a câștigat, _de facto_ , suveranitatea prin istoricul act al Marii Uniri din 1 decembrie 1918. Mai apoi, România și-a apărat cu demnitate suveranitatea, atât în cele două războaie mondiale, cât și, mai ales, în vremea comunismului, de la căderea căruia sărbătorim în acest an 25 de ani. După 1990, suveranitatea României s-a manifestat îndeosebi prin libertatea de opinie și conștiință a

cetățenilor săi, prin voința politică care a dus la aderarea la NATO și Uniunea Europeană, și mai puțin prin prisma unor fapte de vitejie colosale ale conducătorilor.

Nu demult însă am asistat la adevărate acțiuni de încălcare a suveranității naționale, venite practic din afara statului român. Să mă explic. Ambasadele SUA, Marii Britanii, Germaniei și Olandei și-au exprimat public „îngrijorarea” față de amendamentele aduse Codului penal prin care Camera Deputaților a scos președintele și parlamentarii din categoria funcționarilor publici. Mai mult, reprezentanții acestor misiuni diplomatice acreditate la București au găsit de cuviință să „tragă de urechi” statul român și implicit Parlamentul direct în presă, fără a folosi uzanțele diplomatice normale care le-ar fi stat la dispoziție, respectiv adresarea directă! Diplomatic, corect ar fi fost ca sus-numitele ambasade, prin reprezentanții lor de seamă, să își exprime „neliniștile” și „preocupările” privitoare la votul din luna decembrie din 2013 din Camera Deputaților direct autorităților abilitate, respectiv Parlamentului sau Ministerului Afacerilor Externe. Acestea au preferat însă un dialog inițial cu mass-media și abia apoi s-a inițiat, tot de partea română, o discuție cu cei nemulțumiți. În paranteză fie spus, nu mi s-au părut în regulă nici vizitele diplomaților străini la Comisia juridică din Camera Deputaților și nici pelerinajul ulterior al deputaților juriști pe la Ambasada SUA, unde unora dintre ei nici măcar nu li s-a permis accesul în clădire...

Aceste reacții ale ambasadorilor străini acreditați în România, chiar dacă vorbim despre emisari ai țărilor puternice ale lumii, precum SUA, Marea Britanie, Germania și Olanda, ultimele două, întâmplător sau nu, cele mai înverșunate opozante ale aderării țării noastre la Spațiul Schengen, nu sunt tocmai acțiuni fericite pentru noi. Din contră. Astfel de preocupări constituie, de fapt, încălcări flagrante ale suveranității naționale, care, precum am citat la începutul acestui expozeu, „aparține poporului român”...