Valeriu Tabără

Mi-aș permite o completare, domnule președinte: opoziție absolută și opoziție relativă, așa cum sunt și adevărurile.

Declarația mea politică de astăzi se intitulează „Atenție la agricultura românească!”. Ea cuprinde, într-o extensie de patru pagini... nu am s-o citesc în totalitate, am să depun restul, doar câteva dintre problemele pe care le-am scris în această declarație.

De multe ori, în ultimii 18 ani, au fost momente în care s-a crezut că agricultura românească și-a găsit calea. Legile proprietății elaborate și aprobate în anii 1991–2000 și 2005 au reglementat, cât au făcut-o, problema restituirii și reconstituirii proprietății asupra pământului. Restituirea proprietății nu a rezolvat însă și capacitatea de a produce a noilor proprietari. Aceasta pentru că numai proprietatea, singură, nu poate face mare lucru, fără a fi însoțită de măsuri care să o pună în valoare astfel ca cel care o deține să-i culeagă și uzufructul.

Lipsa de curaj în deciziile politice luate în domeniul agriculturii a făcut ca astăzi, la nivelul anului 2008, România, deși are un potențial agroalimentar recunoscut, să fie nu numai o importatoare de produse agroalimentare, dar să aibă și una dintre cele mai scumpe piețe în domeniu, dacă o raportăm la puterea de cumpărare a majorității cetățenilor.

Luna februarie 2008 înseamnă o altă speranță pentru agricultori și locuitorii spațiului rural românesc. Această speranță se numește, de data aceasta, Programul Național de Dezvoltare Rurală a României, 2007–2013, care la 20 februarie 2008, aproape după un an de la depunerea la Comisia Europeană, a fost aprobat de către reprezentanții celor 27 de state membre în cadrul Comitetului de Dezvoltare Rurală.

Aprobarea acestui program este rezultatul negocierilor intense cu Uniunea Europeană pentru ca acesta să fie adoptat la nevoile mediului rural românesc, unul dintre cele mai complexe din Europa.

Dacă prevederile Planului Național de Dezvoltare Rurală sunt corespunzătoare pentru dezvoltarea rurală românească rămâne de văzut. Este important că avem un program-cadru pe care se poate construi o politică rurală coerentă. Asemănător acestui program a fost cadrul creat de Legea nr. 83/1993, prin care s-au putut lua măsuri de relansare a

producției agroalimentare a României. Din păcate, această lege a fost abrogată într-un moment nepotrivit.

În urma aprobării planului național de dezvoltare rurală din luna martie 2008, urmează să se lanseze proiecte în cadrul a trei măsuri: 121, modernizarea exploatațiilor agricole, 123, creșterea valorii adăugate a produselor agricole și forestiere, și 322, renovarea și dezvoltarea satelor.

Toate cele trei măsuri ar trebui să constituie prioritate absolută pentru România și sunt susținute în perioada 2007–2013 cu fonduri europene în valoare de peste 8 miliarde de euro. Este bine să știe însă de la ce se pornește în acest moment. România este al doilea nou stat membru al Uniunii Europene după Polonia, ca mărime, are la nivelul anului 2005 34% din media PIB-ului euro 25, care reprezintă aproape 1% din PIB-ul total al Uniunii Europene, extrem de puțin în comparație cu celelalte țări membre ale Uniunii Europene.