ªtefan Baban

Mulþumesc, domnule preºedinte.

Domnilor colegi,

”România Ñ importantã exportatoare de lemn de mobilãÒ.

Dacã în primii ani dupã evenimentele din decembrie 1989 industria mobilei era una din cele mai reprezentative ramuri ale economiei româneºti, la peste 13 ani de la aceastã datã, multe dintre fabricile de mobilã care aduceau valutã multã în þarã au ajuns la sapã de lemn, adicã, în faliment, lichidare, conservare etc., disponibilizând mii de muncitori cu calificãri superioare sau unice în cadrul ocupaþiilor profesionale din România, oameni care fie ºi-au continuat activitatea în unitãþi cu capital privat Ñ ºi acesta este cel mai fericit caz Ñ sau s-au recalificat în meseriile care sunt solicitate în zona în care îºi au reºedinþa.

Cauzele care au generat aceastã situaþie sunt multiple, dar principala loviturã pentru industria mobilei o reprezintã exportul masiv de lemn brut, fãrã nici un grad de prelucrare, care, pe plan intern, a determinat o creºtere aberantã a preþului la materie primã pentru mobila de export, care folosea în special esenþe de fag, stejar, cireº, paltin, tei etc.

Având în vedere cã nici dupã 13 ani pãdurile nu au fost retrocedate adevãraþilor proprietari, mahãrii locali, care, prin diferite mijloace, mai mult sau mai puþin ortodoxe, au obþinut licenþe pentru exportul de masã lem-

noasã, au fãcut tot posibilul pentru a exploata la maximum aurul verde al acestei þãri, deoarece, printr-o investiþie minimã (tãierea copacilor ºi prelucrarea lor primarã), au obþinut sume frumoase, prin export, fãrã a þine seama cã inteligenþa româneascã ar putea aduce mai mulþi bani ºi mai multã bunãstare.

Inteligenþa româneascã, în acest caz, este reprezentatã de numeroasele fabrici de mobilã, care au dotãri serioase pentru producþia de calitate superioarã, acceptatã de exportatorii din Occident, precum ºi specialiºtii în prelucrarea lemnului. Acest fapt atestã cã în România calea postrevoluþionarã de urmat nu era exportul lemnului brut, care i-a îmbogãþit pe unii indivizi, cu sprijinul unor grupe de interese, ci exportul de mobilier, pe seama cãruia prosperau ºi bugetul statului ºi industria de mobilã.

Cei care lucreazã în domeniul industriei mobiliere se mai plâng ºi de faptul cã, pe lângã creºterea preþului intern la materie primã, alte piedici se manifestã pregnant în relansarea exportului de mobilã, precum: preþuri mari la lacuri, vopsele, adezivi, utilitãþi, dar ºi taxe vamale ridicate, lipsa garanþiilor de platã din partea statului, pierderea pieþelor tradiþionale, pãtrunderea pe piaþã a unor aºa-ziºi oameni de afaceri, care nu au nici un fel de tangenþã cu acest domeniu de activitate. Dacã adãugãm la toate acestea un fapt care ar trebui sã preocupe organele competente de resort, ºi anume, depãºirea nivelului de defriºare stabilit, coroborat cu bugetul insuficient alocat pentru administrarea pãdurilor ºi reîmpãdurire, avem o imagine deplorabilã a industriei lemnoase actuale din România, a cãrei producþie de mobilier reprezintã doar 7% din exportul cãtre þãrile Uniunii Europene.