Mihai Baciu

Mulþumesc, domnule preºedinte. Onoraþi colegi,

Viaþa noastrã politicã ºi opinia publicã româneascã sunt zguduite de vreo trei sãptãmâni de un eveniment care, banal în esenþa sa, s-a umflat de la o zi la alta, a crescut ca un bulgãre de zãpadã, ajungând azi sã afecteze Guvernul, Coaliþia ºi ceea ce a mai rãmas din majoritatea parlamentarã.

Acest lucru dovedeºte încã o datã, dacã mai era nevoie, cã moravurile balcanico-bizantine, cu adaosuri otomane de intrigã de serai de la Înalta Poartã, sunt departe de a pãrãsi malurile Dâmboviþei. Cã ce este mai simplu ºi mai obiºnuit, onoraþi colegi, într-o þarã democraticã, decât demisia dintr-un partid a unui membru ºi apoi, dacã acest membru se întâmplã sã fie ministru cu sprijinul politic al acelui partid, ce este mai simplu ºi mai logic decât aplicarea dreptului acelui partid de a-l înlocui?

Procedura de înlocuire a unui ministru în acest caz este clar prevãzutã în Constituþia noastrã ºi în protocolul încheiat la naºterea actualei coaliþii de guvernare. Deci era o problemã cu rezolvare simplã, care are ºi precedente în mai multe cazuri, pe care nu le amintesc.

Dar, de ce sã fie simplu ºi logic, când poate fi complicat ºi ilogic, când un partid ca Partidul Democrat deranjeazã, ºi mai presus de toate ne aflãm într-un an electoral. Faptele le cunoaºteþi, unii din aceastã salã sunteþi într-o oarecare mãsurã ºi actori în aceastã piesã scrisã, parcã, de Eugen Ionescu, iar presa a jubilat, relatând cu lux de amãnunte spectacolul, ba chiar mai punând ceva ºi de la ea.

Aºadar, nu are rost sã fac eu aici, în faþa dumneavoastrã, o povestire despre ce ºi cum s-a întâmplat. Vreau doar sã spun cã noi, cei din Partidul Democrat, despre care nu se poate spune cã nu avem experienþã în politica României din ultimii ani, nu se poate spune cã nu cunoaºtem logica ºi morala specifice care funcþioneazã în viaþa politicã ºi raportul dintre partide, nu se poate spune cã nu ºtim ce înseamnã graniþa între Occident ºi Orient, suntem, totuºi, stupefiaþi de aceastã rea-credinþã a unora din partenerii noºtri, de riscul uriaº pe care ºi-l asumã, fãcând din alb negru ºi din negru alb.

Loviturile de tip bumerang sunt destul de frecvente în viaþa politicã modernã. Adicã, un anumit partid sau o formaþiune politicã considerã cã a venit momentul sã obþinã un oarece câºtig de imagine de care are mare nevoie, de altfel, crezând cã poate utiliza în acest scop un eveniment, o schimbare sau orice altceva, alcãtuieºte un scenariu pe care-l crede foarte subtil, pentru ca mai apoi sã constate cã lovitura îndreptatã împotriva altora, cu atâta grijã, se întoarce împotriva sa.

Noi, Partidul Democrat, suntem de vreo trei sãptãmâni þinta unei astfel de lovituri, dupã un scenariu elaborat cu destulã grijã, cu mare speranþã, dar cu puþinã subtilitate. Ideea lui centralã este urmãtoarea: sã câºtigãm noi capital electoral pe seama P.D.-ului, reiterând pe toate cãile posibile cã Partidul Democrat este împotriva proprietãþii, cã o iubeºte doar în declaraþii, cã nu sprijinã legile ei decât sub constrângere ºi cã, de fapt, neîndeplinirea programului Guvernului din 1996 încoace cade în sarcina lui.