Ion Hadârcă

Mulțumesc. Bună dimineața! Stimată doamnă președintă a ședinței, Onorat prezidiu, Stimați colegi, Doamnelor și domnilor senatori,

Declarația mea politică de azi are tema „Toma Jalbă și chemarea neuitării de neam a Transnistriei”.

Subiectul acestui mesaj aniversar în disperare este întemeiat pe ecoul nestins al unei voci străbătând către noi peste toate apele și hotarele veacului trecut.

La începutul secolului XX, Nicolae Iorga spunea că: „România este o țară înconjurată de români.” O constatare valabilă atunci, dar actuală, din păcate, și astăzi, la început de secol XXI. Concis, ca într-o formulă matematică, marele

istoric, unul dintre făuritorii Marii Uniri de la 1918, a exprimat prin acest verdict o mare bucurie, dar și o mare dramă a poporului român. Bucurie pentru faptul că România, în pofida unor imperii în război de expansiune, a putut să crească în istorie ca stat național pe vatra milenară a românimii. Dramă pentru că mulți români din vecinătatea acestor imperii au rămas în vitregia altor state.

Cu prilejul Centenarului răvășim istoria Marii Uniri și descoperim oameni și destine puse în fața unor situații de un dramatism sfâșietor, când vrerea ființei naționale de a fi laolaltă cu frații se zdrobește de frontierele crunte ale geografiei politice. Este cazul soldatului țăran Toma Jalbă, delegat în Sfatul Țării de la Chișinău, din partea moldovenilor transnistreni.

La Congresul ostașilor moldoveni, care le-a dat și unor transnistreni mandat de membri ai Legislativului basarabean și care și-a deschis lucrările la 19 octombrie 1917 la Chișinău, Pantelimon Halippa a cerut unirea cu România. Unul dintre cei care au luat cuvântul a fost Toma Jalbă. El a vorbit în numele românilor din Transnistria. Voi reda întocmai cuvintele sfâșietoare ale acestui român transnistrean, considerând că sunt dator să le reproduc de la tribuna Senatului României în Anul Centenarului Marii Uniri: „Și așa, fraților, din cuvintele ce le-am auzit aici, văd că v-ați hotărât cu toții să vă luați ce vi se cuvine, drepturile și autonomia. Dar eu acum vă întreb pe Domniile Voastre, fraților: frații mei și neamurile mele, că noi suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lăsați pe noi, moldovenii? De ce suntem rupți din coasta Moldovei și trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca șoarecii în gura motanului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați și nu ne uitați! Și, dacă ne veți uita, noi malul Nistrului îl vom săpa și vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”

Stenogramele și martorii congresului spun că adunarea a aplaudat în picioare, strigând „Nu vă vom lăsa!”, iar Ion Buzdugan a ieșit, tulburat de emoții, în față și i-a spus lui Toma Jalbă așa, ca să se audă în sală, dar și departe în timp: „Când am auzit jeluirea fratelui nostru Toma Jalbă, moldovean de dincolo de Nistru, mi s-a părut că aud bocetul mamei care și-a pierdut copiii. Cuvintele lui Toma Jalbă sunt o doină, de care plâng văile și munții pe tot pământul românesc. În glasul lui Jalbă e toată tânguirea și deznădejdea neamului nostru. «Nu ne lăsați!», strigă fratele nostru; eu socot că și pietrele, dacă ar auzi, s-ar umple de jale. Nu vă lăsăm, fraților, veniți în brațele noastre! Nistrul îl vom săpa împreună și vom îndrepta apa lui dincolo de hotarul sufletului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai despartă!”