Ion Hadârcă

Mulțumesc.

Bună dimineața!

Stimate domnule președinte de ședință, Stimați colegi,

Titlul declarației mele politice de azi este „Karl Marx, Jean-Claude Juncker și procesul comunismului”.

Curenta lună mai nu a dus lipsă de evenimente relevante. Pe cele de nivel național le-am consumat cu succes în frecvente vacanțe, consistent relatate în telereportaje, inspirate de petreceri cu kilometri de mici și tone de bere, fără noi kilometri de asfalt. În atmosfera lor fumurie se pare că trece, mai ușor și fără probleme, Anul Centenarului Marii Uniri.

La subiectul Centenarului vom reveni. Acum însă vreau să atrag atenția asupra a două evenimente de dimensiune europeană consumate la început de mai. Pe unul dintre ele, Ziua Europei, sărbătorită la 9 mai, cu prilejul aniversării declarației lui Robert Schuman de constituire a Uniunii Europene, l-am consemnat solemn în Senatul României. Cel de-al doilea, în totală contrapunere cu primul, s-a întâmplat ceva mai devreme, la 5 mai, în orașul german Trier, cu prilejul aniversării a 200 de ani de la nașterea lui Karl Marx, și parcă a trecut neobservat pentru noi. Dar nu și pentru comunitatea intelectuală din țară și pentru opinia publică internațională, mult mai sensibile la asemenea manifestări. Asta pentru că la evenimentul prilejuit de dezvelirea statuii de șase metri a autorului Manifestului Partidului Comunist a avut neșansa de a participa, în ciuda avertismentelor, însuși președintele Comisiei Uniunii Europene, Jean-Claude Juncker.

Pe moment s-a văzut stafia lui Karl Marx la cârma Europei. Faptul participării și, mai ales, discursul rostit acolo de către președintele Comisiei Europene au lovit dureros în coeziunea europeană și așa supusă provocărilor. Unele țări din Europa Centrală și de Est care au suferit pe pielea lor regimurile inspirate din învățătura lui Marx s-au simțit jignite și oripilate. Or, principiile fundamentale puse la baza Uniunii de Robert Schuman și Jean Monnet diferă esențial de creaturile comuniste ale lui Marx și urmașilor lui.

Opera lui Schuman și Monnet a însemnat instituirea unor reguli de conviețuire a statelor în condițiile care fac imposibile alte războaie după cele două conflagrații mondiale din secolul XX. Opera lui Marx, din contră, a scos din burlui, vorba lui Creangă, stafia-cap de mort a comunismului, agitând-o să zburde sinistru cu coasa prin Europa și prin lumea întreagă.

E de reținut că, în țările cuprinse de morbul comunismului, războaiele interne ori civile au fost posibile fiind motivate de teoria marxistă a luptei de clasă. Astfel, războiul civil din Rusia din primii ani de comunism a luat viața a circa 11 milioane de ruși. Prima țară a dictaturii proletariatului, Uniunea Sovietică, a motivat ideologic invadarea României în anul 1940 prin necesitatea eliberării clasei muncitoare și a țărănimii de sub jugul burghezo-moșieresc. Deportările în masă ale populației românești din Basarabia și Bucovina de Nord au fost animate de lupta de clasă contra chiaburimii exploatatoare, iar lagărele de muncă silnică și închisorile de exterminare de la Doftana, Gherla, Jilava, Aiud și altele – apropo, cu exterminarea liderilor unioniști Iuliu Maniu, I.C. Brătianu, Daniel Ciugureanu și alții – au funcționat în scopul formării omului nou, impus de către progenitura neomarxistă locală. Cazul „experimentului de la Pitești” este revelator în acest context.