Ioan Cupșa

## **Domnul Ioan Cupșa:**

## Mulțumesc, domnule președinte.

Éva Heyman, un om.* A trăit în Oradea, a murit la Auschwitz, pe 16 octombrie 1944. Avea doar 13 ani. Acestea sunt cuvintele ei: „Micul meu jurnal, până acum n-am vrut să scriu în paginile tale despre acest lucru, am încercat să uit, dar de când sunt aici nemții mă gândesc numai la Marta. Și ea a fost copil și nemții au ucis-o. Dar eu nu vreau ca și pe mine să mă omoare! De altfel, plâng întotdeauna când citesc că moare cineva. Eu nu vreau să mor, deoarece abia am trăit!

Doamne Dumnezeule, păzește-ne să nu murim și ca Juszti să se întoarcă la noi! Vreau să trăiesc! Doamne, nu-i așa că a fost doar o întâmplare că nu ai fost atent când au ucis-o pe Marta, dar pe noi ai să ne păzești?

Eu am crezut întotdeauna că preoții sunt persoane sfinte și ajută pe toată lumea care este în necaz, dar se pare că-i ajută numai pe arienii care au câte un necaz, pe evrei nu. Cine ne va ajuta?

L-am zărit pe Pista Vadas. El nu m-a observat, așa că l-am salutat eu. Știu că nu se face ca o fată să salute mai întâi un băiat, dar chiar nu contează dacă o fetiță cu stea galbenă este sau nu bine-crescută.

Doamne, nu vreau încă să mor! Micul meu jurnal, îți mărturisesc cât de mult aș vrea să trăiesc, încât, dacă aș fi pusă în fața unei opțiuni ca Marta, eu aș rămâne și fără tăticu’, și fără Ági, și ceilalți, deoarece eu vreau să rămân în viață.

Dar eu nu vreau să mor, micul meu jurnal, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din toată circumscripția mea numai eu singură aș rămâne aici. Aș aștepta sfârșitul războiului într-o pivniță, într-un pod, în orice gaură...

Și, micul meu jurnal, m-aș lăsa sărutată până și de jandarmul sașiu care ne-a luat și făina, numai să mă lase să trăiesc!

Micul meu jurnal, nu mai pot să scriu, îmi curg lacrimile, mă grăbesc.”