Ca om de stânga, pentru care egalitatea este valoarea fundamentală, am fost delegată de grupul meu să vă spun din nou de ce sărbătorim denesărbătoritul.
Zilele înscrise cu roșu în calendar, în cel laic, nu sunt ale persoanelor, sunt ale societății. Ele sunt profund politice, ne amintesc că există stări de fapt nedrepte care trebuie schimbate sau realizări comune care nu trebuie uitate.*
Decizia din 1975 a Națiunilor Unite a fost semnul mult așteptat că statele lumii au devenit conștiente, cumva, că inegalitatea de oportunități și încălcarea sistematică a drepturilor femeilor reprezintă o mare nedreptate pentru ele, dar și o mare pierdere pentru societate.*
În preajma acestei zile, fiecare țară ar trebui să-și evalueze realitățile, să sărbătorească reușitele pe calea afirmării femeilor și înlăturării discriminării, să identifice problemele rămase nerezolvate sau nou-apărute și să propună soluții.
Femeile despre care vorbim însă nu suntem noi, nu sunt cele câteva privilegiate ale sorții luate drept exemplu de reușită și drept fals argument că egalitatea există deja de mult.
și cele care sunt competente, adesea, mult mai competente decât..., iertați-mă, dragilor colegi, dar trebuie să-i accepte pe ei ca șef.
Femei sunt cele care nasc copii, trebuie să-i crească, să muncească, să trăiască, toate în același timp, și le vine greu să se descurce fără să împartă responsabilitățile cu partenerii de viață și fără necesarele servicii sociale care să le sprijine. Femei sunt cele care, împinse de sărăcie, au emigrat, cele părăsite de familii, bătrâne și singure, cele traficate și exploatate sau forțate să se prostitueze.
Este o datorie să le amintim, în România de astăzi, pe femeile supuse violenței în propriile familii. Sunt mult prea multe cazuri și toleranța noastră mult prea mare. Mulți cred că sunt cazuri izolate. Din păcate, nu este așa.* Numeroase relații de familie nu se stabilesc între două ființe dotate cu demnitate, voință proprie, personalitate, ci sunt simple relații de proprietate, de putere. Din aceste relații femeia nu poate scăpa decât cu forța sau nu scapă niciodată.
Nu vorbim destul de nevoia de respect și demnitate, despre comunicare și parteneriat, pe scurt, despre valoarea pentru care milităm și pe care o marcăm astăzi: egalitatea între femei și bărbați.
Ar fi un test de umanitate al nostru, al societății, să le oferim femeilor mai multă siguranță în propriile lor case, prin măsuri juridice obligatorii și eficient aplicate, dar mai ales schimbând mentalități și atitudini, inclusiv în instituțiile statului care sunt implicate, de exemplu, în Poliție. Știrile, aproape zilnice, despre bărbați care-și lovesc sau ucid partenerele trebuie să devină o tristă și rușinoasă amintire a epocii în care femeia nu era încă considerată om și, în consecință, dreptul universal la viață și integritatea persoanei nu i s-au aplicat și ei. Este nevoie de voci puternice care să vorbească pentru femei și în numele lor, să formuleze și să includă aceste teme pe agenda publică.
În ciuda aparențelor, la reprezentarea politică a femeilor nu stăm deloc bine – și colegele mele au dreptate*, doar că este a nu știu câta lege pe care o inițiem și care nu ajunge la bun sfârșit. Restul lumii a progresat mult mai repede.
În aceste zile să nu le uităm pe cele care și-au luat copiii și au plecat în refugiu pentru că bărbații care conduc lumea au eșuat în a face politică și a rezolva diplomatic conflictele dintre ei. Războiul, să nu uităm, începe când politica eșuează.
Și, dacă e vorba de politică, două lecții am învățat în cei aproape 40 de ani de când am început, ca tânără militantă, lupta pentru egalitate și pentru pace.
Participarea femeilor la decizia politică, inclusiv în politica externă, este inutilă dacă nu schimbăm regulile și ierarhia valorilor, dacă nu înlocuim războiul cu pacea și competiția cu cooperarea. Obișnuiesc să spun că secolul XXI va fi al cooperării sau nu va fi deloc. Din păcate, s-a pornit pe această din urmă cale.
Al doilea lucru este că răspunderea noastră, ca aleși, nu este să ne plângem, ci să condamnăm situațiile care trebuie condamnate cu toate rațiunile din lume. Răspunderea noastră este să găsim soluțiile și să le aplicăm pentru a opri con... conflictele* – mă iertați! – utilizând mecanismele multilaterale existente și să mobilizăm toată voința politică necesară pentru asta.
Femeile și copii din Ucraina nu visează să le dăm sandvișuri și să-i cazăm în cămine. Visează să se întoarcă la casele lor, la familiile lor și la școlile lor.
Există deja câteva tendințe, poate pozitive, în lume. Ele trebuie păstrate și continuate, dar pragul critic nu a fost încă atins.
Și mă întorc spre surorile mele mai tinere, toate sunt mai tinere în această sală decât mine, ca să dau un sfat: nimic nu este câștigat o dată pentru totdeauna, fiecare generație trebuie să lupte pentru egalitatea sa.
Și, așa cum obișnuiți, în aceste zile, cele mai norocoase dintre noi primim flori. Și florile sunt lucruri foarte frumoase, dar știți care e defectul lor? Țin o zi, țin două și se trec. După ele, lumea rămâne la fel: aceleași salarii de mizerie în domeniile feminizate, aceleași boli profesionale nerecunoscute ca atare, aceleași femei îmbătrânite timpuriu de muncă, dar care nu vor avea pensie, pentru că nu au avut contribuții. Și noi toți vom fi aceiași.
Așa încât, ca de obicei, voi spune: dacă îmi veți oferi o floare, voi zâmbi, voi mulțumi, voi aprecia gestul, dar voi repeta, a nu știu câta oară, vechiul îndemn – opriți violența și discriminarea, tratați-ne cu respect! Flori ne putem lua și singure, dacă e pace și egalitate pentru toți.