Oana Mioara Bîzgan-Gayral

Mulțumesc, doamnă președinte. Dragi colege,

Dragi colegi,

Munca noastră de zi cu zi presupune asumarea responsabilității pentru modul cum funcționează și, poate, cum va funcționa România.* Așa cum probabil știți, în luna iunie a apărut în spațiul public un caz, cel puțin controversat, legat de adopția unei fetițe de către o familie de români care trăiește în Statele Unite. Fetița fusese îngrijită de un asistent maternal. Întregul tăvălug de evenimente care a urmat ne-a adus aminte, dacă mai era nevoie, că sistemul de protecție din România este unul de o importanță extraordinară, tocmai pentru că vorbim de destinele unor copii.

Ultimele date publicate de Ministerul Muncii și Justiției Sociale arată că 52.608 copii sunt încă înscriși în sistemul de protecție al statului – 16.961 sunt în sistemul rezidențial, adică în orfelinate, și 35.647 în cel familial. Toți acești copii sunt, teoretic, doar temporar în grija statului, până când este identificată o familie definitivă potrivită pentru ei, fie că vorbim de reintegrarea în familia biologică, fie de adopție. În practică, mulți copii ajung adolescenți, iar apoi ating vârsta majoratului fără să fi avut vreodată o familie a lor. Asta în cazul în care nu sunt răpuși de lipsa condițiilor, de neglijență sau din cauza privării de afecțiunea de care au atât de multă nevoie.

Din păcate, doar un mic procent dintre copiii din sistem sunt declarați adoptabili. Declararea adoptabilității este un proces greoi, care poate dura până la doi ani, la care se mai adaugă alte luni și chiar ani de așteptare. Perioada medie pe care un copil o petrece în sistemul de protecție, astăzi, este de șapte ani și jumătate, conform datelor colectate de Banca Mondială împreună cu UNICEF și Guvernul României.