Liliana Lucia Tomoiagă

Mulțumesc, doamna președinte.

Tema declarației mele politice este „3 decembrie – Ziua internațională a persoanelor cu dizabilități”.

Sărbătorirea anuală a Zilei internaționale a persoanelor cu dizabilități, la 3 decembrie, are ca obiectiv promovarea înțelegerii dizabilității și mobilizarea pentru asigurarea unei vieți demne din punct de vedere al drepturilor și bunăstării persoanelor cu dizabilități.

Regulile standard privind egalizarea șanselor persoanelor cu dizabilități au fost adoptate de Organizația Națiunilor Unite în anul 1993, cu scopul de a asigura persoanelor cu dizabilități aceleași drepturi ca și celorlalți cetățeni.

Toți oamenii sunt născuți liberi și egali în demnitate și drepturi, de aceea persoanele cu dizabilități nu trebuie să fie discriminate nici pozitiv, nici negativ, ci să beneficieze de șanse egale. Pentru a putea atinge aceleași condiții de trai ca și ceilalți cetățeni persoanele cu nevoi speciale au nevoie de mai mult sprijin din partea comunității. Acest sprijin nu trebuie văzut niciodată ca un privilegiu, ci ca un drept al omului.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene confirmă că, pentru a realiza egalitate pentru persoanele cu dizabilități, dreptul la nondiscriminare trebuie suplimentat cu dreptul de a beneficia de măsuri menite a le asigura independența, integrarea și participarea la viața comunității.

Dreptul la viață în comunitate înseamnă dreptul de a se bucura de aceleași beneficii ca și celelalte persoane din comunitate: a avea o locuință, o familie, timp liber, o viață sănătoasă, acces la educație și la locuri de muncă. Din păcate, există încă multe situații de încălcare a drepturilor fundamentale ale persoanelor cu dizabilități.

În România anului 2007, deși politicile naționale au început să prevadă nevoia de dialog social, de colaborare și abordare integratoare în probleme ce privesc persoanele cu dizabilități, schimbările promovate la nivelul autorităților și instituțiilor care se ocupă de problematica persoanelor cu dizabilități nu sunt suficiente pentru a determina o schimbare la nivel comunitar și social larg. Statisticile recente făcute pe marginea acestui subiect sunt sumbre. Practic, drepturile fundamentale sunt încălcate nu prin modul în care sunt formulate și stipulate în legislație, ci prin imposibilitatea de a avea acces real la ele.

Conform Organizației Internaționale a Muncii, doar 10% din persoanele cu deficiențe mintale reușesc să-și găsească un loc de muncă, în vreme ce jumătate din persoanele cu dizabilități fizice sau senzoriale reușesc să se angajeze. Patronii au, încă, o mare reticență față de această categorie de persoane, deși beneficiază de anumite facilități fiscale. Conștiința și percepția socială continuă să fie dominate de modelul medical. Convingerea larg răspândită este că persoanele cu dizabilități sunt persoane limitate, fără posibilități de a învăța și participa la activități importante. Ca atare, ele sunt considerate dependente de alții. Alte atitudini frecvente sunt indiferența, disprețul ori teama față de problematica dizabilității. Din păcate, persoanele cu dizabilități nu au încă o voce adecvată la nivelul proiectării politicilor sociale și nu li se acordă încă locul cuvenit ca participanți și decidenți în elaborarea strategiilor de dezvoltare ale societății. Ele fie nu sunt consultate, nu li se acceptă sau nu li se integrează punctele de vedere, fie nu sunt informate deloc.