Șerban Nicolae

Mulțumesc.

Doamnelor și domnilor colegi,

Ideile deja expuse de colegii Corlățean și Badea sunt foarte corecte, nu vreau decât să le întăresc și să extind un pic ceea ce înseamnă o chestiune de abordare strategică din punctul de vedere al acestei instituții.

La ora actuală, Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, prin mecanismele pe care le-a avut, inclusiv în perioada când funcționa ca departament, fie în subordinea Guvernului, fie atașat Ministerului Afacerilor Externe, i-a tratat cu aceeași unitate de măsură și în cadrul aceluiași tip de abordare și pe românii din diaspora, care sunt emigranți sau descendenți ai unor emigranți din diverse etape istorice ale poporului român, aflați în diverse colțuri ale țărilor din Europa și până în Australia, zona Oceania, și pe românii din vetrele istorice, români care nu sunt emigranți, care s-au născut și au trăit, au asigurat continuitate românească în vetre istorice în jurul granițelor țării, în jurul granițelor actuale de stat, astfel cum sunt recunoscute de tratatele internaționale.

De aceea, eu cred și fac un apel la Ministerul pentru Românii de Pretutindeni. Am mai discutat aceste lucruri, știu că este un minister cu un personal redus, de circa 60 de persoane, dar e nevoie de o separare. Domnul Corlățean, domnul Badea, ca și mine, vorbesc de o prioritizare, dar această prioritizare s-ar putea aplica mult mai eficient printr-o separare în ceea ce privește abordarea finanțărilor. Nu-s totuna problemele românilor, comunităților de români din Spania, din Italia, din Franța, din Germania, din Marea Britanie, din Statele Unite, din Australia, din Noua Zeelandă, din Israel, care sunt cetățeni români, care sunt o preocupare a statului român și care au probleme specifice în ceea ce privește păstrarea identității, păstrarea limbii și a culturii românești acolo unde trăiesc, unde au ales să trăiască, cu problemele românilor din vetre istorice.

În jurul granițelor actuale ale României trăiesc sute de mii, se depășește milionul de români care nu au plecat nicăieri, care și-au păstrat identitatea națională, identitatea culturală, care, de fapt, supraviețuiesc cu mare greutate, în multe din aceste zone fiind supuși unor persecuții care depășesc cu mult limitele admisibile din perspectiva standardelor europene sau chiar a standardelor internaționale, la nivel global, care sunt ceva mai permisive. Școli românești se închid în jurul granițelor noastre aproape în permanență – și situația din Ucraina rămâne în atenția noastră –, iar românii din Valea Timocului, de care a amintit domnul Corlățean, nu sunt recunoscuți ca minoritate, sub diverse pretexte, nu au dreptul la școli, nu au dreptul la biserici, nu au dreptul la presă în limba română. În Serbia e chiar o situație total anormală, în sensul că se recunoaște existența comunității de români în Voivodina – nu știu dacă nu cumva e și cu sprijinul corect și util al minorității maghiare din Banatul sârbesc –, dar pentru sute de mii de români din Valea Timocului nu se recunoaște acest statut și românii își iau autorizație pentru magazie sau pentru garaj, pentru a-și putea construi o biserică, pentru a putea sluji în credința lor milenară.