Minerva Boitan

Mulțumesc, domnule președinte.

Am intitulat declarația politică de astăzi „Minciună, demisie și onoare”.

Doamnelor și domnilor senatori,

Declarația mea politică de astăzi s-ar putea intitula și „Instigare la demisia de onoare”.

Voi încerca în cele ce urmează să prezint câteva puncte de vedere asupra modului în care este înțeleasă instituția demisiei de către actorii noștri politici.

În România anului 2010, adică într-o țară devenită membră a Uniunii Europene și a NATO, despre care cei care o guvernează pretind că este și democratică, și civilizată, ei bine, în România cuvântul „onoare” este sinonim cu „delictul”. Cât despre demisia de onoare, aceasta este o noțiune rară, aproape inexistentă.

În România nimeni nu renunță la post, iar dacă ne referim la politicieni, cei mai mulți dintre ei, odată ajunși în funcții importante, se consideră cei mai deștepți, cei mai competenți, cei care pot lua decizii fără să se consulte cu specialiștii, liberi să jignească fără să-și ceară scuze și, totodată, exonerați de orice responsabilitate pentru erorile lor, într-un cuvânt, intangibili. Altfel spus, nimeni nu se sacrifică pentru binele public, deși toți invocă interesul național, declarativ, ori de câte ori au ocazia.

În timp ce în democrațiile consolidate instituția demisiei funcționează ca un mecanism prin care responsabilii politici, respectiv cei care guvernează, renunță la putere de bunăvoie, pentru că nu și-au îndeplinit promisiunile sau, mai grav, pentru că au mințit, în țara noastră este exact pe dos, politicienii, cu cât mint mai vârtos, cu cât își pierd credibilitatea, cu atât mai mult se cramponează de putere. Stimați colegi,

Permiteți-mi să amintesc în continuare câteva cazuri recente de demisii de onoare ale unor oameni politici.

De curând, Președintele Germaniei și-a dat demisia ca urmare a criticilor privind declarațiile sale conform cărora implicarea militară a Germaniei în Afganistan ar fi motivată mai degrabă de interesele economice ale acestei țări decât de securitatea în zonă.

Premierul Japoniei a recunoscut de curând că nu-și poate onora promisiunile electorale, și-a dat demisia în urma pierderii credibilității în fața cetățenilor care i-au acordat votul.

Premierul socialist al Ungariei a demisionat întrucât nu a întrunit majoritatea în Parlament pentru a-și implementa reformele.

Un oficial grec și-a prezentat demisia după dezvăluirile privind datoriile la Fisc ale soțului.

Președintele Camerei inferioare a Parlamentului ceh și-a anunțat demisia și decizia de a nu mai candida la viitoarele alegeri generale, pe fondul unui scandal financiar.

Iată doar câteva dintre cele mai recente cazuri în care politicieni consacrați au găsit de cuviință să-și asume responsabilitatea, fie pentru incompetență, fie pentru erori politice, și să se retragă în mod onorabil, adică prin demisie de onoare, din prim-planul vieții politice, pentru că, într-adevăr – și aceasta este opinia mea –, demisia de onoare este și trebuie să reprezinte un semn de responsabilitate, un gest de demnitate și, nu în ultimul rând, o dovadă de respect față de cei care le-au acordat votul și pe care i-au dezamăgit.