Mihai Alexandru Voicu

Mulțumesc, domnule președinte.

Bună dimineața!

Deschidem ședința de astăzi, dedicată declarațiilor politice.

Declarația mea de astăzi este intitulată „Ștefan Luchian”. Comemorăm zilele acestea 100 de ani de la moartea unui titan al picturii românești, cel dintâi pictor modern al țării, Ștefan D. Luchian. S-a născut la Ștefănești, județul Botoșani, la 1 februarie 1868.

Pasionat de muzică, cu un talent incomensurabil în aprecierea profunzimii culorilor, a devenit unul dintre cei mai străluciți coloriști ai picturii.

A studiat la Universitatea Națională de Arte din București, Academia de Arte Frumoase München, Academia „Julian” de la Paris, dar s-a desprins de tendințele artei de agrement din acea vreme, fiind caracterizat de contemporanii săi ca „un refractar, un revoltat, un luptător pentru libertate” – referința lui Alexandru Bogdan-Pitești, „Impresión d’art”, „Revista Orientală”, mai 1896.

Peisagist de excepție, un fin observator al naturii, spunea că: „Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei.” Cel care a îmbinat în arta românească natura cu fresca aflată pe bisericile din Evul Mediu, florile cu suferința, realismul cu revolta a lăsat neamului său lucrări de referință. A creat un buchet de tablouri de o coloristică și varietate impresionantă: „Anemone”, „Garoafe”, „Trandafiri”, „Maci”, „Albăstrele”, „Bujori”, „Dumitrițe”, „Imortele”, „Crizanteme galbene”, „Gura Leului” etc., care l-au consacrat ca „pictor al florilor”.

A primit îndemnul spre o „artă realistă” de la maestrul său Nicolae Grigorescu, realizând peisaje din periferia săracă: „Mahalaua Dracului”, „Case bătrânești”, „Ghereta din Filantropia”, „Puț în mahala”, „Birt fără mușterii” etc., portrete: „Moș Nichifor Cobzarul”, „Hahamul din Moinești”, „Safta florăreasa”, „Păstorița”, „Cap de bătrân”, „Cerșetorul”, „Muncitoarea”, devenind protestatar, reflectând la durerile celor mulți, creând lucrări de un dramatism tulburător: „La împărțirea porumbului”, „Spălătoreasa”, „La fântână”, „Lăutul” și compoziții – „1907”.

Lucrările sale „Anemone” și „Autoportret cu pensula în mână” încep să fie considerate de către specialiștii de pretutindeni drept unele dintre marile tablouri ale lumii.

După o viață intensă, Ștefan Luchian s-a stins, asemenea unei lumânări ce arde și se consumă mult prea repede, la data de 28 iunie 1916.

În întregul său, arta lui Ștefan Luchian exprimă trăsături esențiale ale specificului nostru național.

Celebrul critic de artă francez Jacques Lassaigne, autorul unei biografii a marelui nostru pictor, prezentând evoluția artistică a acestuia, îl caracteriza succint astfel: „Luchian a știut să rămână în întregime român, adoptând în același timp tonul cel mai universal.”

Mulțumesc.

Mihai Baltă, Colegiul nr. 5, Botoșani.