Gabriela Firea

Mulțumesc, domnule președinte. Bună dimineața, dragi colegi!

Declarația mea politică se intitulează „Apel la normalitate”. Potrivit tradiției, în preajma marilor sărbători, mai ales a celor de inspirație religioasă, suntem îndemnați să fim mai buni, iar noi, la rândul nostru, transmitem astfel de îndemnuri celor care ne sunt apropiați sau care ne urmăresc activitatea într-un fel sau altul.

Bunătatea este o trăsătură încărcată de o doză consistentă de subiectivism. În general, suntem mai mult sau mai puțin buni în raport cu ceva sau cu cineva. De aceea, v-aș propune ca la acest sfârșit de an să încercăm să fim normali sau, dacă acesta este un obiectiv prea ambițios, să aducem în viețile noastre măcar un strop de normalitate.

Normalitatea începe, în ce ne privește pe noi, politicienii, de la calitatea discursului public și de la proprietatea termenilor și presupune să nu denaturăm sensuri doar pentru a obține un câștig sau un avantaj politic, așa cum sunt de evitat invectivele sau epitetele prea agresive, mai ales în discursuri oficiale. Tot așa, nu putem să ne referim cu

sintagma „lovitură de stat” la un demers bazat pe un vot în Parlament, în fapt, esența sistemului democratic.

Mai departe, în ceea ce privește legislația, normalitatea presupune dezbaterea publică și parlamentară, adoptarea de inițiative legislative ale parlamentarilor, în loc de legi de aprobare a ordonanțelor de urgență ale Guvernului. Este un mare pas înainte. Dar, pentru ca acest „înainte” să desemneze direcția cea bună, proiectele de lege trebuie să parcurgă traseul normal: cu dezbateri transparente în comisiile de specialitate, apoi înscrierea lor pe ordinea de zi, după ce parlamentarii au primit documentația necesară, și votarea, în urma unei dezbateri în care toți cei care au ceva de spus în legătură cu respectivul proiect să o poată face.

Normalitatea înseamnă și discernământ și responsabilitate din partea unor instituții, mai ales dacă au un caracter diplomatic, ceea ce presupune să se abțină de la declarații politice tranșante în legătură cu subiecte asupra cărora nu s-au documentat, preluând doar alte declarații politice. Altfel, demersuri dintre cele mai legitime, cum sunt apărarea statului de drept și a democrației, pot fi serios umbrite de bănuiala că sunt, de fapt, intervenții nocive într-o bătălie politică, la rândul ei, extrem de nocivă.

Într-o lume normală, oricine are dreptul la opinie și, mai mult, are dreptul să-și exprime public respectiva opinie sau opțiune. Numai că între a-ți exprima opinia și a încerca să ți-o impui, prin mijloace, uneori, violente, este o mare diferență. Presiunea publică este una, amenințările sunt deja altceva.

Normalitate înseamnă ca senatorii și deputații să aibă deplină imunitate în legătură cu voturile și cu declarațiile exprimate în Parlament. Nimic mai mult, dar nici mai puțin. Este normal și firesc să ne fie urmărită activitatea pas cu pas, să ne fie taxate greșelile, să ne fie făcut public modul în care votăm, dar normalitatea se termină atunci când aceste lucruri nu sunt făcute cu bună-credință, ci cu scopul de a ne determina, prin presiuni, să adoptăm o anumită atitudine sau conduită. Și nu este normal acest lucru, pentru că, de cele mai multe ori, cei care exercită aceste presiuni nu sunt aceiași cu cei care ne-au acordat votul pentru a-i reprezenta, iar riscul este ca prioritare să nu mai fie dorințele legitime ale majorității, ci cele ale unei minorități foarte vocale.