Gabriela Crețu

Mulțumesc, domnule președinte. Bună seara, stimați colegi!

Tensiunile din regiune cresc. Noul război rece, care deja s-a instalat, deși nu o recunoaștem, dă semne că se poate transforma oricând într-un război. Punct.

Dialogul politic și aplicarea fragilelor acorduri existente sunt subminate prin gesturi și declarații belicoase. Unii decidenți par să fi uitat că pacea este mai bună decât orice război, chiar și decât un război victorios. Alții au liniștea celui care a învățat bine lecția leului: voi duceți războiul, că noi câștigăm pacea. Cetățenii sunt îngrijorați. Cei tineri, și mai mult. Ei se întreabă și ne întreabă direct dacă Parlamentul mai există și dacă-i aude. Alții întreabă dacă România se comportă ca un membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană și în NATO și care e poziția ei în contextul actual.

Cetățenii știu un lucru simplu, pe care strategii par să-l fi uitat. În orice alianță, dar cu precădere în cele realizate între inegali, atunci când se adoptă măsuri, unii au interese mari și riscuri mici, iar alții viceversa: nu au niciun interes, dar suportă toate riscurile. Din păcate, se aplică și la nivel statal regula bine recunoscută și confirmată de istorie: războaiele și crizele sunt declanșate de cei bogați și plătite cu sângele și sudoarea celor săraci.

Cetățenii au dreptate, stimați colegi. Dezbaterea, la orice nivel, cu privire la ceea ce se întâmplă și la ceea ce ar trebui să facem este total absentă. Parlamentul este doar informat că în țară vin trupe străine. Decidenții se sperie dacă-i întrebi câte sunt și cât stau. Ce caută, pare de la sine înțeles. Ne pregătim să ne batem cu rușii.

Ca de obicei, avem orgolii și nu avem interese. Interese definite democratic, care să se reflecte în conținutul deciziilor adoptate de aliați și de noi înșine. Cu privire la realitate, aplicăm politica struțului: n-o vedem.

Înalți reprezentanți ai statului declară că noi suntem loiali parteneriatelor și organizațiilor din care facem parte. Loialitatea e o atitudine corectă, de apreciat, o voi susține totdeauna, dar cred că e o confuzie la mijloc. Atât timp cât riscurile pe care cetățenii acestei țări trebuie să le înfrunte sunt enorme, iar avantajele ce se întrevăd sunt minime, se cheamă că ne supunem, nu că suntem loiali. Supuși, atât.

Suntem în 2015. Se împlinesc 40 de ani de la semnarea Actului final de la Helsinki. În ciuda adaptărilor suferite – sau poate tocmai din cauza lor –, el nu mai are greutatea pe care a avut-o. Se vede în rolul ca și neexistent al OSCE. Situația geostrategică este alta, actorii sunt alții și în altă situație.

Dacă România vrea să existe pe scena internațională astăzi, obiectivul politicii noastre externe și de securitate ar trebui să fie convocarea urgentă a unei alte, a unei noi Conferințe pentru securitate și cooperare în Europa. Găsirea de aliați pentru a determina o asemenea decizie este posibilă, pentru că nu toate statele sunt în competiție pentru locul I la declarații inadecvate și care-i irită până și pe parteneri. Voința poate fi alimentată de suportul popular. Avem curajul politic și competența diplomatică să o facem? Aceasta este întrebarea.