Marian Neacșu

Mulțumesc, domnule președinte.

Câteva foarte scurte considerații.

Prima dintre ele, credeam că automoțiunea a fost inventată și patentată de colegii de la PDL. Constat că se poartă și la alte case. Nu mi-aș fi dorit să ajungem la zona aia.

A doua chestiune. Am asistat aici, în lungul timp dedicat acestei moțiuni și corect dedicat acestei moțiuni, la o mulțime de procedee care țin de retorica parlamentară: fandări, înțepături, eschive, lucruri care, într-un fel sau altul, sunt oarecum firești.

Din nefericire, am uitat să facem legătura între ceea ce se întâmplă în această sală cu ceea ce se întâmplă dincolo de aceste ziduri, cu modul în care problemele pe care le discutam astăzi trebuiau să răspundă unor imperative absolut necesare în sistemul pe care l-a păstorit, eu spun că bine, domnul Nicolăescu și sunt convins că-l va păstori și mai bine Nicu Bănicioiu.

Din aceste considerente, vreau să vă fac părtași la un mesaj, unul dintre multele pe care le primesc în fiecare zi, în zilele mai proaste, câteva sute, în zilele bune, câteva mii. Absolut întâmplător, pe acesta l-am citit pe data de 24 martie și am să vă rog să-mi permiteți să vi-l citesc și dumneavoastră. Este un fapt de viață și cred că, înainte de orice altceva, și moțiunea, și dezbaterea ei ar fi trebuit să răspundă faptelor de viață, așa încât ceea ce reflectă acest articol, până la urmă, din nefericire, corespunde într-o măsură mai mare decât ne-am dori-o realității. Este, și am aflat în cursul acestei zile de astăzi, un articol scris în „Gândul” de un ziarist, părinte, tânăr, de altfel. Anca Simina se cheamă. Se intitulează „Rabdă, așteaptă și taci!”.

„Să mă ierți, Mara. Locul în care te-am născut nu e nici pe departe așa cum te las eu să crezi în fiecare zi. Ții minte? Joi, erai palidă și moale, lipită de bluza mea bej, arzând și oftând cu o nesfârșită durere. Te-am îmbrăcat încet și ți-am promis o plimbare. Scurtă, lungă, nici eu nu știam. O mamă, în locul despre care îți vorbeam, dezbrăcat de povești, nu știe niciodată în drumul lung spre spitalul de urgență cât va dura. Sau unde vom ajunge.

În holul larg al primirilor de urgență te-ai bucurat să vezi copii. Atât de mulți, livizi, febrili, urcând sau coborând din ambulanțe. «Unde se duc ei, mami? Merg la teatru cu un pat magic? Mergem și noi la teatru mai târziu?» «Cam da...», încercam să-i spun.

În primul spital ai trecut cu un curaj nebun de doi chirurgi, o încăpere în care te lua pe sus curentul, un pat de consultații de pe care un copil cu brațul pătat de sânge s-a ridicat sub ochii tăi. În două ore, doi pediatri, un set de analize incomplet – și dovedit apoi și inutil – și două diagnostice. Tu, tot mai rău.

«Nu știm ce este. Cel mai probabil o infecție. Și nici nu v-aș interna aici. Avem foarte mulți copii cu viroze și nu sunt locuri în care să vă pot izola.»

E unul dintre cele mai mari spitale pentru copii din București. Dar nu-i nimic, mergem la altul. Rabdă!