Darius Bogdan Vâlcov

Mulțumesc, domnule președinte. „Chiar nu ne putem asuma un proiect de țară?” Stimate colege și stimați colegi senatori,

Suntem martori la o perioadă de profunde frământări pe care suflarea românească le trăiește la o intensitate deosebită. Se spune, prin anumite voci, poate pe bună dreptate, că societatea este scindată în două – dintr-un anumit punct de vedere, aș spune, nu aș generaliza –, că o jumătate își dorește dezvoltarea industrială cu orice preț, iar cealaltă jumătate refuză sau, mă rog, pune condiții. Ambele poziții par, cel puțin în acest moment, ireconciliabile, iar recentele și poate viitoarele dosare industriale acutizează această stare.

Chiar ne raportăm la exploatarea aurului, a gazelor de șist sau a petrolului din Marea Neagră?

Însă oamenii din ambele tabere resimt dorința acută de a fi informați, de a primi explicații, de a li se oferi certitudini, decizii coerente. Iar acestea, stimați colegi, nu pot veni decât prin asumarea fermă, printr-un consens larg și în urma unei consultări serioase, a unui proiect de țară care să includă răspunsuri nu numai la aceste frământări care sunt pe agenda celor care ies în stradă, dar și la altele, privitoare la absorbția fondurilor europene, nivelul educației, starea sistemului sanitar, procesul de depolitizare din instituțiile statului, profunda descentralizare a actului de decizie și a gestionării fondurilor publice; un proiect de țară pe care România nu l-a avut niciodată după 1990.

Am avut doar niște obiective politice și strategice pe termen scurt și mediu, aderarea la Uniunea Europeană și NATO, pe care cu chiu, cu vai le-am îndeplinit, cu condiționalități de care nici azi nu am scăpat. În rest, doar programe de guvernare sau platforme electorale blurate de fiecare dată de angajamentele macroeconomice negociate cu UE sau FMI, un cerc vicios care nu le dă oamenilor certitudini privind viitorul acestei națiuni.

Acum discutăm despre Roșia Montană și gazele de șist, mâine vom discuta despre petrolul din Marea Neagră și redevența pe care trebuie să o primească statul român de la OMV, dar nu trebuie să uităm că suma datorată de primii 100 de restanțieri la bugetul statului înseamnă echivalentul

plătit în impozite de 430.000 de IMM-uri. Este un exemplu. Iar cei mai mulți dintre acești 100 de restanțieri sunt firme sau regii cu capital de stat.

Nu aș vrea să le fac publicitate, dar există mari companii multinaționale care, în pofida profiturilor uriașe realizate, în fapt, prin diverse manevre indecente față de țara unde și-au găsit o gazdă foarte primitoare și profitabilă, nu au plătit, de peste 10 ani, niciun leu impozit pe profit la bugetul de stat.

Aceste două exemple sunt lucruri la fel de grave care afectează societatea românească, în absența unui cadru precis și ferm de conduită asumat printr-un proiect de țară pe care azi sau mâine noi, ca oameni politici, ar trebuie să îl asumăm și să transcendă toate programelor de guvernare de acum încolo.