Viorel Balcan

Mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Declarația mea politică se intitulează: „Don Quijote parlamentaru’ opozant și lupta cu Roberta”.

Don Quijote parlamentaru’ opozant este un hidalgo autohton, adică „ginerele cuiva dintr-o familie nobiliară”, cu mintea sărăcită din pricina lecturilor insistente gen Drept internațional public – Sinteze pentru examen, Codul Zambaccian, Flora nisipurilor din Oltenia și Marele șoc. Este într-o căutare existențială.

Astfel, sub influența acestui tip de lectură, Don Quijote, parlamentaru’ opozant, pornește la drum ca un adevărat cavaler.

Și, de aici, povestea se modifică și se modernizează: Rosinanta este doar reprezentată alegoric pe ritmuri de tobă de voci sindicaliste, iar Sancho, fidelul scutier, este multiplicat până la..., nu se știe numărul exact niciodată, cel din stele neavând relevanță la ridicatul mâinii în procesul legislativ.

Obosit și frustrat de nenumăratele neputințe legislative, Don Quijote parlamentaru’ opozant își consacră lupta unui sentiment suprem: n-o place pe Roberta și vrea cu tot dinadinsul s-o alunge.

Fără a-l suspecta de misoginism, căutăm să înțelegem drama acestui deziderat! Adică, ce-l mâna pe el în luptă, vorba poetului...

Simplu: gustul propriei imagini lustruite și spilcuite în lumina reflectoarelor vremii și frica de reformare a politicii sociale.

Don Quijote parlamentaru’ opozant a înțeles foarte bine faptul că resursele statului sunt limitate, în timp ce nevoile umane sunt din ce în ce mai mari, dar ar vrea să îngroape adânc în conștiința concetățenilor și în nisipul istoriei măsurile luate chicotește, în prag de campanie electorală, influențat de mirajul puterii.

## De ce Roberta?

Don Quijote parlamentaru’ opozant are instinctul vânătorului primitiv frustrat, care a epuizat toate armele și mijloacele de luptă și se năpustește asupra celui care crede el că îi poate servi pe post de trofeu.

Și, mai ales, Don Quijote parlamentaru’ opozant trebuie să-i mulțumească pe pânzarii sanchisto-deliranți plecați la luptă contra ciolanului iluzoriu.

După o lună, o moțiune, și încă o lună, și încă o moțiune, și încă..., și încă..., nu este vindecat de nebunie și încearcă să-l convingă pe Sancho să pornească din nou cu el spre... nicăieri.

Guvernământul unei țări, ca răsplată pentru osteneala și loialitatea lor, făgăduit la vremi fierbinți de preamărire, s-a redus acum la o mojicească și misogină manifestare politică.

Sancho Panza îl plânge, pentru că-i plăcuse jocul nebunesc al stăpânului său, deși de multe ori el fusese cel care încercase să-i arate absurditatea și inutilitatea tuturor actelor sale în care, de altfel, s-a complăcut el însuși.

Într-un studiu închinat Cavalerului se remarcă faptul că Don Quijote trece prin diverse experiențe căutând să ajungă la maximul procentual al capitalului electoral.