Mircea Valer Pușcă

Mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Declarația mea politică de astăzi am intitulat-o, în lipsă de altă inspirație, „Când «merge și așa» prevalează rigorii respectării regulilor!”

Două decizii ale Curții Constituționale privitoare la modul de aplicare a dispozițiilor art. 85 din Constituție au suscitat discuții aprinse în mass-media în ultimele zile. Majoritatea celor care s-au exprimat referitor la cele două decizii era de

părere că cele două decizii, anume Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007 și Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, sunt contradictorii.

Ținând cont de prevederile alin. (4) al art. 147 din Constituție, nu pot accepta că cele două decizii sunt contradictorii. Mai mult, având în vedere faptul că orice reglementare trebuie interpretată în sensul aplicării ei, în cele ce urmează încerc să fac demonstrația că cele două decizii sunt și coerente, dar și asigură o procedură unitară de aplicare a prevederilor art. 85 din Constituție privind numirea unui membru al Guvernului pentru situația de vacanță a postului.

Ce ne spun cele două decizii?

Prima ne spune că „Președintele României nu are un drept de veto”. Totuși, Curtea Constituțională precizează faptul că președintele „poate cere primului-ministru să renunțe la propunerea făcută, atunci când constată că persoana propusă nu îndeplinește condițiile legale pentru exercitarea funcției de membru al Guvernului”. Cu alte cuvinte, neavând drept de veto, un eventual refuz de numire poate să fie dacă și numai dacă „persoana propusă nu îndeplinește condițiile legale”.

A doua decizie a Curții Constituționale vine să o întărească pe prima. În a doua decizie se spune că „în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituție, Președintele României poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru în funcția vacantă de ministru”. Adică refuzul trebuie formalizat prin enumerarea situațiilor în care persoana propusă nu îndeplinește condițiile legale. Curtea Constituțională specifică, în plus, că acest refuz poate fi făcut o singură dată, ceea ce înseamnă că în situația în care motivul sau motivele refuzului sunt înfrânte prin proba netemeiniciei acestora și în situația în care primulministru stăruie în propunerea făcută, președintele trebuie să facă numirea. Dacă cel puțin unul dintre motivele refuzului este real (adică există cel puțin o situație în care persoana propusă nu îndeplinește o condiție legală), Curtea spune că „primul-ministru este obligat să propună o altă persoană”.

Referitor la această ultimă precizare din decizia Curții, chiar dacă aparent pare că s-a trasat, prin dispoziție, o normă de comportament procedural al prim-ministrului, în fapt, Curtea constată că nu există temei constituțional care să-l oblige pe președinte să emită un decret de numire pentru o persoană care nu îndeplinește condițiile legale.

În virtutea celor afirmate anterior, putem trage o primă concluzie privind existența, în două rânduri, a unui conflict juridic de natură constituțională între Guvern și Președintele României. Așadar, putem constata că atât procedura inițiată de prim-ministru privind numirea domnului Adrian Cioroianu pentru postul de ministru de externe, rămas vacant ca urmare a demisiei domnului Mihai Răzvan Ungureanu, cât și procedura inițiată de prim-ministru privind numirea doamnei Norica Nicolai pe postul de ministru al justiției, rămas vacant ca urmare a demisiei domnului Tudor Chiuariu, au rămas încremenite în faza în care președintele trebuia să se pronunțe: fie prin refuz motivat, cu indicarea temeiului legal al refuzului, adică prin indicarea situațiilor în care persoana propusă nu îndeplinește condițiile legale, fie prin emiterea decretului de numire.