Titus Corlățean

Mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Declarația politică pe care o voi susține astăzi poartă numele „Ipocrizie”.

În mod evident, declarația politică se referă la evoluțiile politice și juridice, cele din spațiul public, din ultimele săptămâni din România și vizează mult discutatele ordonanțe de urgență ale Guvernului nr. 13, 14, reacțiile politice în mediul civic, în mediul on-line pe această temă.

S-au spus îndeajuns de multe lucruri în aceste săptămâni, inclusiv în cadrul Senatului, la momentul adoptării proiectelor de lege pentru respingerea Ordonanței nr. 13 și, respectiv, aprobarea Ordonanței nr. 14, de abrogare a primei ordonanțe menționate, astfel încât nu este cazul să insist pe fond. Trebuie însă să fac o serie de comentarii mai degrabă de natură politică.

Primul comentariu pleacă însă de la o altă realitate. Și aici voi spune faptul că, cu siguranță, Kafka este la modă în România în clipa de față. Pentru că trăim într-o lume a absurdului, unde, pe scurt, cred că toată lumea este de acord că plecăm de la o realitate juridică despre care știm că faimoasele coduri, penal, respectiv de procedură penală, au fost practic desființate de Curtea Constituțională, în mod corect, printr-o suită de decizii adoptate în ultimii ani, care au vizat spre 200 de articole din cele două coduri – penal, respectiv de procedură penală. Am spus „practic desființate”. Am evitat cuvântul la modă în aceste zile, respectiv „zdrențuite” – e un cuvânt la modă, am constatat –, pentru că realmente, pe fond, aceste coduri în clipa de față devin practic inaplicabile.

Și, dacă avem în vedere această realitate juridică, cred că prima concluzie de bun-simț care se impune este că aveam și avem nevoie, într-adevăr, de o dezbatere foarte, foarte serioasă în Parlamentul României, nu la televiziuni, nu pe stradă, nu în mediul on-line, ci în Parlamentul României, pentru a reclădi fundația legislației penale, de procedură penală în România. Din păcate, în ultimele săptămâni am asistat încă o dată, și ăsta este un insucces profund al societății românești, la o serie de monologuri paralele și în niciun caz la dialog.

A doua concluzie pe care voiam să o menționez se referă la paradigma consecvență _versus_ ipocrizie. Spun acest lucru pentru că voci politice – și acum mă refer la palierul politic – din opoziție au clamat în aceste zile o anumită consecvență în susținerea independenței justiției, ceea ce este bine, în susținerea luptei împotriva corupției, ceea ce este bine, dar au făcut-o cu o cantitate uriașă de ipocrizie în realitate. Pentru că ar fi fost realmente de apreciat, și atunci aș fi spus că este vorba de consecvență, dacă aceeași atitudine din partea PNL și a acestei formațiuni obscure, numită USR, s-ar fi manifestat anul trecut.

Da, anul trecut, atunci când Guvernul tehnocrat, condus de domnul Cioloș, „Guvernul meu” al președintelui Iohannis, a adoptat faimoasa... sau mai puțin faimoasa Ordonanță de urgență nr. 18, în luna mai 2016, care a modificat Codul penal, Codul de procedură penală, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a modificat peste 100 de articole din cele două coduri, articole din Legea privind organizarea judiciară și totul, așa, într-o seară, fără niciun fel de dezbatere publică, fără a se face mari tam-tamuri și fără să genereze, iată, reacții din partea partidelor politice pe care le-am menționat mai devreme, fără ONG-urile lui Soros sau fără Soros, fără mediul on-line și așa mai departe, inclusiv fără reacția unor instituții din domeniul judiciarului. Și asta cum? În condițiile în care această Ordonanță de urgență nr. 18 a modificat, a pus, înțelegem, în practică, între altele, și o serie de decizii ale Curții Constituționale, așa cum a făcut și Ordonanța nr. 13, fără să se aplece cu mare atenție și cu dezbatere publică asupra unor modificări care vizează drepturi și libertăți fundamentale cetățenești. Or, Constituția, art. 115, spune foarte clar că o ordonanță de urgență nu are voie să legifereze în domenii care afectează acest sector al drepturilor și libertăților cetățenești.