Titus Corlățean

Mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Declarația politică pe care o voi prezenta astăzi este intitulată „Ce ar trebui să facă statul român pentru protecția familiilor de români din străinătate care își pierd abuziv copiii”.

Drama cunoscută a familiei Bodnariu din Norvegia, ai cărei copii au fost răpiți abuziv de o instituție abuzivă a statului norvegian și care a generat o reacție de protest, dar și de solidaritate fără precedent din partea românilor și bisericilor creștine din țară și străinătate, a devoalat o situație dramatică, din păcate, mult mai largă.

Multe alte familii de români sunt de-a dreptul abuzate, tratate, surprinzător, de state occidentale cu vechi state de democrație drept imigranți și ființe de mâna a doua, cărora, sub diferite pretexte, le sunt luați copiii și încredințați, nu-i așa?, unor cupluri de autohtoni, uneori heterosexuali, alteori LGBT, mult mai bine înzestrate, în opinia lor, să primească, să crească și să educe copiii altora, primind însă și alocațiile generoase de la statul în cauză, în același timp.

Și chiar dacă istoria familiei Bodnariu a cunoscut un final fericit, datorită solidarității creștine a românilor și credinței în bine și dreptate a părinților, printr-o decizie a unei instanțe administrative norvegiene, acest lucru a arătat slăbiciunea, dezinteresul și lipsa de sensibilitate a statului român, a actorilor săi politici și instituționali de primă linie față

de drama trăită de o familie minunată. Cu excepția Parlamentului României și, într-o anumită măsură, a Ministerului Afacerilor Externe și a Ambasadei României la Oslo, Președintele României, prim-ministrul, Guvernul au fost foarte discreți, dacă nu inexistenți. Cei pe care i-am numit poartă rușinea de a nu fi nici măcar salutat eliberarea celor cinci copii și întoarcerea lor la părinți.

Astăzi, dramele familiilor Nan, Rădulescu și multe altele din Norvegia, Barbu din Marea Britanie, Pantaia din Canada și din multe alte colțuri civilizate ale lumii continuă, fără ca cei cocoțați nelegitim pe fotoliile lor de putere să fie preocupați de altceva decât „marile probleme” ale României. Cele mici, „micile probleme”, nu intră în domeniul lor de interes...

Declarația politică pe care o formulez astăzi nu urmărește însă în primul rând critica – justificată, de altfel – a decidenților politici care nu decid nimic, ci vizează formularea unor propuneri concrete, de natură instituțională, menite să conducă la realizarea unor mecanisme instituționale de sprijin pentru familiile de români din străinătate, care pot traversa astfel de situații nefericite, mecanisme care astăzi lipsesc.

Este necesară, în opinia mea, realizarea unei structuri integrate, interdepartamentale, care să funcționeze, probabil, sub egida MAE. O structură care să beneficieze de expertiza specializată și complementară a departamentelor consular, cel privind drepturile omului, tratatele internaționale în materia drepturilor omului, Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, toate din Ministerul Afacerilor Externe, dar și de contribuția altor instituții, precum Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului, sau a unor magistrați specializați în dreptul familiei, detașați în Ministerul Afacerilor Externe.