Gheorghe David

Mulțumesc, domnule președinte de ședință. Doamnelor și domnilor senatori,

Am intitulat declarația mea politică „Codul muncii – comentariu”.

După îndelungi dezbateri, controverse, proteste de stradă, o moțiune depusă de opoziție, păreri pro și contra în mass-media, Guvernul și-a asumat răspunderea promovării noului Cod al muncii.

Mă grăbesc să adaug însă că noul Cod al muncii este un act normativ care nu elimină dialogul social, nu interzice ieșirea în stradă, cum s-au ostenit unii dintre colegii noștri să arate.

Prin conținutul său aliniat la legislația comunitară, era de așteptat să stârnească atâtea discuții. În cele din urmă, textul final a fost trimis șefului statului spre promulgare, care l-a și promulgat.

Ceea ce s-a dorit este ca și prin această lege disciplina, ordinea, realismul și responsabilitatea să fie consolidate.

Un alt motiv care m-a determinat să susțin această intervenție în fața dumneavoastră este și cel de a vă cere să vă implicați în punerea în aplicare a conținutului său, reamintindu-vă că, până una-alta, ne place sau nu ne place, o lege este una pentru toți și ea se cere a fi respectată.

După publicarea sa în Monitorul Oficial al României, el își intră pe deplin în drepturi la finele acestei luni.

Sunt câteva motive care m-au determinat să vă rețin atenția asupra conținutului său. În primul rând, mă voi opri asupra câtorva dintre motivațiile care au impus elaborarea sa, și am să pornesc de la două expresii de mult înrădăcinate în rândul românilor de rând, și nu numai: „Cine-i harnic și muncește are tot ce vrea, cine-i leneș și chiulește are tot așa.”, „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim.”

Rigorile democrației autentice, la consolidarea căreia ne-am înhămat cu toții – sper –, ne obligă la acest lucru. Pe de altă parte, instituțiile statului sunt direct responsabile cu punerea în aplicare a prevederilor noului Cod al muncii, dar și altele, care, prin atribuțiile lor, sunt datoare să se alinieze la respectarea sa.

Nu aș spune neapărat că sunt de sorginte comunistă, dar, în mod sigur, ele s-au consolidat în anii „societății fără clase”.

Este adevărat, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale este principalul responsabil, dar de ce nu s-ar implica mai substanțial și Ministerul Finanțelor Publice – prin controlul și sancționarea evazioniștilor, de pildă –, Ministerul Administrației și Internelor, la urma urmelor, chiar și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Ministerul

După două decenii de la reinstalarea democrației – din multe puncte de vedere, la noi încă teoretică, din păcate –, cele două „cugetări”, rezultate ale unor realități incontestabile, au continuat să funcționeze la nivelul mentalului, regăsindu-se păgubos și în comportamentul Sănătății, prin întronarea ordinii și disciplinei în instituțiile din subordine.