Titus Corlățean

Mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Îi mulțumesc și doamnei președinte Crețu.

Ăsta e un subiect care ar trebui să ne intereseze, pentru că ce se întâmplă în vecinătatea nu doar sudică, ci, mai ales, estică trebuie să ne intereseze. Și aici vorbim de abordări politice și de buget, de bani.

Nu sunt probleme, și doamna președinte a prezentat acest lucru, faptul că noul instrument care se configurează, care este mult mai larg decât instrumentele pe care le înglobează – vreo șapte la număr –, nu ridică probleme din punctul de vedere al principiului subsidiarității și, respectiv, al proporționalității, dar nu asta e problema.

Problema este următoarea: faptul că până acum a existat un instrument financiar distinct, clar, cu bugetare, alocat pentru politica de vecinătate a Uniunii Europene, deci inclusiv pentru spațiul estic – a fost o anvelopă totală de vreo 14 miliarde de euro, chiar dacă în prima parte a ciclului doar 600 de milioane de euro s-au dus pe politica de vecinătate estică, acolo unde suntem interesați, începând cu Republica Moldova –, dar, cel puțin, era un instrument distinct; acum, noul instrument financiar, care înglobează, pune în anvelopa generală, la grămadă, vreo alte șapte instrumente, practic, nu mai face o diferențiere foarte clară a priorităților.

În interior însă lucrurile se vor juca așa cum știm că se joacă, în funcție de interesele unor mari jucători în interiorul Uniunii Europene. Adăugați faptul că în toamna anului trecut, ca să înțelegem până la capăt, președintele Parlamentului European a lansat o inițiativă (care are sprijin politic) de creare a unui fond de tipul Fondului Marshall, pentru partea de sud, pentru Africa, nordul Africii și Orientul Mijlociu, de vreo 40 de miliarde de euro.

Și întrebarea care se pune e: de unde se iau banii ăștia? Și banii ăștia, parțial, se iau din vecinătatea... alocările pentru vecinătatea estică, foarte simplu: se recurge la mecanismul pe care îl mai știm și noi prin România, că îl auzim de pe la Bruxelles; punem condiționalități, facem sancțiuni, că „ăia nu sunt responsabili, nu sunt democrați, nu respectă criteriile”. Nu că aceste condiționalități, unele dintre ele, nu ar fi corecte și utile, și necesare pentru partenerii Uniunii Europene, dar astea sunt modalități prin care se taie bani de la unii și se realocă la alții, pe scurt.

Ceea ce avem noi ca interes, cred, este ca în interiorul viitorului instrument, pe care nu avem cum să-l stopăm, să ne asigurăm sau să facem eforturi ca redistribuirea banilor să nu se facă unidirecțional, doar către sudul Europei, doar către interesele unor țări ale Uniunii Europene pe spațiul african, pe Magreb, pe Orientul Mijlociu, migrație, Siria și alte chestiuni. Sunt și astea importante, doar că trebuie să existe totuși un minimum de echilibru în redistribuirea fondurilor.

Așa că voi încheia. Vă propun să retrimitem la comisie acest raport, pentru a elabora o opinie, și să invităm, în special, unu sau doi europarlamentari români care au fost implicați în activitatea de la Parlamentul European pe acest tip de instrument, astfel încât, chiar dacă dispare ENI – _European Neighbourhood Instrument_ –, în interiorul anvelopei generale viitoare să putem securiza, pe cât se poate, un număr de resurse pentru spațiul estic și pentru Republica Moldova.