Dănuț Aelenei

Mulțumesc, domnule președinte de ședință. Stimați câțiva colegi*,

Declarația mea politică se intitulează „Delăsare sau rea-voință”.

La sfârșitul anului 1990, România avea o flotă maritimă comercială de 300 de nave maritime comerciale, cu o capacitate de transport de 6.185.000 tdw, și o flotă de pescuit oceanic de circa 100 de nave. Marea majoritate a navelor fuseseră construite în șantierele navale din țară. Flota României era a noua din lume. Navrom Constanța și IPO Tulcea dețineau toate navele comerciale și de pescuit oceanic. După aceea, ele s-au divizat în trei societăți, toate cu capital de stat – Navrom, Romline și Petromin.

Astăzi, din mândra noastră flotă n-au mai rămas decât feriboturile „Mangalia” și „Eforie”, aflate în conservare, începând cu anul 2009, și cargoul „Albatros”, transformat în navă-laborator. Din flota de pescuit oceanic n-a mai rămas nimic.

Dispariția flotei românești a rămas ca o pată pe obrazul României și un simbol trist al neputinței noastre postrevoluționare.

România, ca stat, nu are nicio navă comercială operațională sub pavilion românesc. Cu toate că există armatori români care dețin nave, acestea sunt înregistrate sub alte pavilioane, pentru că nu dispun de facilități fiscale și de un cod maritim care să le permită să-și aducă navele în țară.

Nu sunt singurul care visează ca pavilionul românesc să fie arborat din nou pe navele comerciale ce străbat mările și oceanele lumii.

Transportul naval este o afacere mobilă; urmează regimul fiscal cel mai favorabil. Nu este ca un serviciu de la colțul străzii, captiv locului în care stă. Armatorul se duce acolo unde găsește cea mai favorabilă legislație.