Titus Corlățean

Mulțumesc, domnule președinte de ședință. Stimați colegi,

Astăzi voi prezenta o declarație politică pe tema zilei de 9 octombrie – Ziua națională de comemorare a Holocaustului în România.

Ziua Holocaustului este marcată în România în fiecare an la data de 9 octombrie și ea ne permite să marcăm, cu profundă tristețe, bineînțeles, o pagină neagră a istoriei României și în același timp să marcăm memoria victimelor Holocaustului din România. Această zi, spuneam, este marcată în fiecare an la 9 octombrie. Ea a fost instituită printr-o hotărâre a Guvernului, nr. 672 din 5 mai 2004, la propunerea, la acel moment, a Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de laureatul Premiului Nobel pentru pace Elie Wiesel.

Este, pentru memoria istoriei, o zi în care, la 9 octombrie 1941, a început deportarea masivă a peste 26.000 de evrei din Bucovina în principal, din Suceava, din Câmpulung Moldovenesc, din Vatra Dornei, din Rădăuți, din Gura Humorului și din alte localități din vecinătate către Transnistria, după ce în prealabil, la 14 septembrie 1941, începuse deportarea evreilor din Basarabia și chiar din Bucovina.

Fără a putea stabili cu exactitate care este numărul evreilor români și al evreilor din teritoriile aflate sub administrație românească care au fost uciși în timpul Holocaustului, Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România aprecia că în timpul Holocaustului, în țara noastră și în teritoriile aflate sub controlul său, au fost uciși sau au murit între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni, la care se adaugă și aproximativ 135.000 de evrei români care trăiau în Transilvania de Nord, aflată atunci sub conducere hortistă, precum și 5.000 de evrei români care se aflau atunci în alte țări din Europa. De asemenea, printre cei supuși regimului de exterminare din Transnistria au fost și mii de familii de romi, deportați pe parcursul anilor 1942–1943. Din cei aproximativ 25.000 de romi trimiși în Transnistria, aproximativ 11.000 au pierit, se arată în raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, raport din anul 2004.

Trebuie spus că această istorie neagră, acest capitol de istorie neagră pentru România a presupus din partea statului român un efort în primul rând de natură politică, pentru recunoaștere și asumare. Și poate că elementul cel mai important l-a constituit, la începutul anilor 2000, decizia Președintelui României de la acel moment, Ion Iliescu, care, la 22 octombrie 2003, a stabilit înființarea unei Comisii Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, condusă, așa cum spuneam mai devreme, de laureatul Premiului Nobel pentru pace Elie Wiesel, cu rădăcini, după cum cunoaștem, în România, în Transilvania.

Raportul final a fost prezentat la 11 noiembrie 2004 Președintelui României și el a conținut un set de recomandări importante privind politici publice, adoptarea unor acte normative, inclusiv în domeniul penal, măsuri care ar trebui să fie luate în domeniul educației – pentru că există o atenție specială în ceea ce privește informarea și educarea tinerilor și prezervarea memoriei Holocaustului –, de asemenea, un set de recomandări care aveau un caracter de prevenție și măsuri cu caracter instituțional. Așa se explică, de altfel, și raportul Comisiei Elie Wiesel, care a prezentat această pagină de istorie neagră pentru noi, pentru România, și a formulat aceste recomandări.