Nelu Tătaru

Mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Titlul declarației politice: „Vidul legislativ în materia reproducerii umane asistate medical”.

În 2011, Ministerul Sănătății a inițiat subprogramul de fertilizare in vitro și embriotransfer, care funcționa doar trei semestre: iulie 2011 – decembrie 2012.

În anul 2013, din motive financiare, pacienții nu au putut depune dosare, deși programul, teoretic, a existat, figurând în lista de programe naționale de sănătate.

La începutul acestui an, ministrul sănătății anunța că subprogramul de fertilizare in vitro va fi reluat în aprilie. Nici în 2011, nici în 2012 și nici acum, în 2015, nu avem un cadru legal în care să se reglementeze toate chestiunile medicale și legale ce decurg din reproducerea umană asistată.

La nivel comunitar există, încă din 2004–2006, o serie de directive cu privire la standardele de siguranță, cerințele

tehnice și gestionarea reacțiilor și incidentelor adverse grave, referitoare la donarea, procurarea, testarea, procesarea, conservarea, stocarea și distribuirea țesuturilor și celulelor umane.

Odată acceptate tehnicile de reproducere umană asistată și, mai mult, prin promovarea unui subprogram național pentru fertilizare in vitro, automat România trebuia să accepte și să-și asume toate consecințele medicale, juridice, etice, morale și să reglementeze aceste proceduri. Acest lucru nu s-a întâmplat, așa cum era normal, înainte de startul subprogramului, în 2011, și nici măcar acum, când acesta a fost reluat.

Cu toate că în timp au apărut multe situații medicale cu implicații etice, ca, de exemplu, stabilirea filiației, care a făcut evident vidul legislativ, acestea nu au fost soluționate pe cale judecătorească, reglementarea legală întârziind să apară. Or, doar prin lege se poate dispune cu privire la problema filiației, o chestiune de ordine publică, întrucât vizează starea civilă, statutul persoanei, iar nu pe cale jurisprudențială.

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, cuprinde câteva prevederi generale care ar putea fi aplicate și reproducerii umane asistate, dar, având în vedere complexitatea situațiilor care pot decurge din această procedură, subliniez necesitatea unei reglementări speciale. A existat totuși un proiect al legii privind sănătatea reproducerii, inițiat în 2004, respins în final și afectat, totodată, de neconstituționalitate.

Avem, așadar, o atitudine de acceptare a tehnicilor de reproducere umană asistată, așa cum rezultă din noul Cod civil și din promovarea subprogramului de fertilizare in vitro, însă România ar trebui să elaboreze reglementări speciale pertinente, încercările timide – Legea nr. 95/2006 și Legea nr. 46/2003 – lăsând loc abuzurilor și problemelor de etică medicală.

România trebuie să urmărească respectarea normelor de etică profesională și deontologie medicală odată cu tranșarea chestiunilor juridice, întrucât problemele bioetice, morale, economice, sociale, medicale nu pot fi separate de problemele juridice pe care le ridică aceste practici, generate, de altfel, chiar de exersarea tehnicilor de reproducere umană, tehnici care pun în discuție, într-un final, aspecte legate de specia umană, calitatea acesteia, respectul și demnitatea ființei umane.