Ioan Chelaru

Mulțumesc, domnule președinte.

Declarația de astăzi am intitulat-o „Acomodarea treptată la rău”.

Am urmărit în ultimele luni nenumărate comentarii, mai mult sau mai puțin pertinente, asupra fenomenului crimei organizate, din ce în ce mai vizibil, pe fondul complexei stări create de criza economică, raportat la reala criză de sistem în care ne aflăm astăzi. Unele dintre tezele elaborate pot fi adâncite până la esență, deoarece simpla lor descriere nu este suficientă în faza unei analize pertinente.

Este, în genere, un adevăr istoric acela că în perioada de criză economică se remarcă o creștere îngrijorătoare a infracționalității.

Mai gravă decât fenomenul în sine mi se pare a fi acomodarea noastră, transformarea lui în stare de fapt, viteza cu care ajungem să acceptăm o evidență, relaxarea

detașată prin care ne complăcem la ceste rabaturi de la ordinea publică. Nu e bine. Nu e deloc bine!

Fără pretenția de a avea calificarea unui sociolog, dați-mi voie să fac câteva comentarii relativ la acest tip de acomodare cu rabatul care, în opinia mea, se găsește în foarte strânsă corelație cu criza educațională a acestei țări și cu filozofia – în ghilimele fie spus – a câștigului facil.

Pe când se afirma, abia, maneaua, ca stil sau ca nonstil muzical autohton, mulți dintre noi am avertizat că va deveni fenomen invadant pe piața muzicală, că vom fi sufocați.

Atunci nu au existat reacții publice de anvergură care să suprime dezvoltarea acestui fenomen de periferie valorică și să-l mențină în acel teritoriu marginal cuvenit.

Radioul și televiziunile s-au grăbit, mânate de avantajul câștigului facil, să asimileze acest tip de manifestare artistică. La fel, studiourile de înregistrări. Multe canale media, din păcate, au sfârșit prin a cultiva subcultura și manifestarea periferică.

Acum ne găsim în situația paradoxală conform căreia, de exemplu, o enciclopedie englezească cere analiștilor noștri o descriere și o definiție a termenului „manea”. Iată până la ce rang accede derizoriul. Deja nu-și mai au locul reflecțiile de valoare. Fenomenul există, realitatea sa ubicuă îl confirmă _per se_ .

Nu am avut atunci când a trebuit, ca societate, suficient cult pentru autentic, pentru a evita asta nu am avut intuiții profilactice, și nici intenții curative. Am tolerat, la adăpostul ideii că o astfel de manifestare este un mod de a face bani, fie că produci, fie că vinzi maneaua. Raționamentul este profund viciat pe fond, deoarece se conchide abrupt că tot ce aduce bani este bun.

Teribile sofisme ale societății de consum!

La fel s-ar putea pune problema și cu infracționalitatea și crima organizată, deși în altă categorie a îngrijorării.

În mod obișnuit și în schema bunului-simț național, această țară respectă încă rigoarea celor Zece porunci, numai că inclusiv imperativele biblice pălesc în fața teoriei câștigului facil.