Declarația mea este intitulată „Abuzuri, diversiune și șantaj în cazul Voicu” și cuprinde șapte pagini, dar, cu îngăduința dumneavoastră și cu bunăvoința colegilor de partid, care mi-au cedat din timpul lor, voi prezenta declarația.
În calitate de cetățean și de parlamentar al României, am fost profund afectat și decepționat de conduita logoreică, de limbajul licențios și de presupusele fapte penale ale senatorului Cătălin Voicu, care ne-au fost dezvăluite sau, mai bine zis, indicate de interceptările telefonice date publicității, în mod ilegal, de anumite instituții ale statului.
Ca jurist de profesie și ca fost procuror, precum și în calitate de membru al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții, cu rang de vicepreședinte, și membru al Comisiei pentru drepturile omului, culte și minorități din Senatul României, nu pot să accept însă umilirea sau șantajarea puterii legislative și a puterii judecătorești de către reprezentanții noii Securități – procurori și ofițeri de informații de rang înalt, promovați și fidelizați de președintele Traian Băsescu –, prin încălcarea gravă și
flagrantă a Constituției, a Codului de procedură penală, a Legii privind Statutul senatorilor și deputaților și a Regulamentului Senatului.
În primul rând, sub aspect procedural, Hotărârea Senatului României nr. 5 din 24 martie 2010 privind cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție de încuviințare a arestării preventive a senatorului Cătălin Voicu este lovită de nulitate absolută pentru următoarele motive:
I. Nu a fost îndeplinită condiția prealabilă și obligatorie a ascultării senatorului Cătălin Voicu în ședința de plen a Senatului din data de 24 martie 2010, condiție prevăzută explicit atât de art. 72 alin. (2) din Constituție, cât și de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor și de art. 172 alin. (4) din Regulamentul Senatului.
Or, Hotărârea Senatului nr. 5/2010 a fost adoptată fără a fi realizată procedura prealabilă și obligatorie a ascultării senatorului Cătălin Voicu, în condițiile în care se știa, fiind un fapt de notorietate publică, datorită mass-media, că acesta s-a aflat în data de 24 martie 2010 într-o situație de imposibilitate obiectivă (internare de urgență în spital pentru probleme cardiovasculare) atât de a fi prezent în plenul Senatului în vederea audierii, cât și de a înștiința conducerea Senatului în acest sens și de a adresa o cerere scrisă pentru amânarea audierii sale.
Ascultarea senatorului Cătălin Voicu de Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului în data de 23 aprilie 2010, care s-a efectuat la cererea sa, nefiind obligatorie, conform legii, nu poate fi echivalată cu ascultarea prealabilă și obligatorie în plenul Senatului, astfel că, în condițiile expuse, senatorul Voicu a fost privat de dreptul constituțional, legal și regulamentar de a-și prezenta într-o ședință de plen a Camerei Parlamentului din care face parte poziția și apărarea cu privire la acuzațiile și cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție privind încuviințarea arestării sale.
II. Cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, semnată de procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție, și solicitarea ministrului justiției pentru încuviințarea arestării preventive a senatorului Cătălin Voicu, precum și raportul favorabil al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului sunt lovite de nulitate absolută din următoarele considerente:
1. Senatul României nu a fost sesizat de organul judiciar competent.
Potrivit art. 23 alin. (4) din Constituție, în urma modificării introduse prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, arestarea preventivă se dispune de judecător, procurorul pierzându-și calitatea de titular al acestei măsuri preventive. Într-o asemenea situație, cum condiția privind încuviințarea Senatului, condiție care este prealabilă, privește luarea măsurii arestării preventive, care este de competența judecătorului, nu întocmirea propunerii de luare a măsurii arestării preventive, care este de competența procurorului, sesizarea Senatului de către procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție, prin intermediul ministrului justiției, în vederea obținerii încuviințării pentru luarea măsurii preventive față de un senator, care este de competența judecătorului, contravine în mod flagrant prevederilor art. 149[1] din Codul de procedură penală, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și modificat, ulterior, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2003
privind modificarea Codului de procedură penală și prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală.
Având în vedere prevederile legale sus-menționate, competența de sesizare a Senatului pentru obținerea încuviințării aparține judecătorului competent să dispună arestarea preventivă, care trebuie să fie un judecător din cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Sancțiunea nerespectării acestei proceduri este nulitatea absolută, prevăzută de art. 197 alin. (2) din Codul de procedură penală, întrucât privește însăși competența materială privind luarea măsurii arestării preventive. Este inacceptabil ca sesizarea în vederea îndeplinirii acestei condiții, de care depinde luarea măsurii arestării preventive, să se efectueze așa cum s-a făcut în speță de procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție, adică de conducătorul Parchetului din cadrul căruia face parte procurorul care efectuează urmărirea penală în cauză, care nu are nicio competență în privința luării măsurii arestării preventive, deoarece competența revine exclusiv judecătorului.
Aflându-ne într-o situație de nulitate absolută, determinată de necompetența după materie, conform art. 197 alin. (2) din Codul de procedură penală, unicul remediu procedural îl constituia respingerea cererii de încuviințare a arestării, cu consecința restituirii dosarului la Direcția Națională Anticorupție în vederea sesizării judecătorului competent din cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta fiind singurul în măsură să sesizeze Senatul prin intermediul ministrului justiției.
Sub acest aspect, este de reținut că în toate celelalte state ale Uniunii Europene, ca, de exemplu, în Marea Britanie, Germania, Franța, Italia, dar și în Statele Unite ale Americii, titularul cererii de încuviințare a arestării preventive a unui parlamentar de către Camera Parlamentului din care face parte este judecătorul competent să dispună arestarea parlamentarului respectiv, rezultând că România nu s-a aliniat la legislația europeană și occidentală în acest sens.
2. În subsidiar, chiar dacă am accepta, prin absurd, că sesizarea Senatului s-ar putea realiza de organul de urmărire penală printr-o cerere având la bază propunerea motivată de luarea măsurii arestării preventive, această cerere nu putea aparține procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, care este o direcție în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ce este organizată în conformitate cu prevederile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci conducătorului acestui Parchet, care este procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub sancțiunea nulității absolute, conform art. 197 alin. (2) din Codul de procedură penală.
În al doilea rând, încheierea prin care judecătorul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus arestarea preventivă a inculpatului Cătălin Voicu este lovită de nulitate absolută, sub aspect procedural, din următoarele considerente:
A. Hotărârea Senatului privind încuviințarea arestării preventive a senatorului Cătălin Voicu era lovită de nulitate absolută, întrucât, așa cum am arătat, pe de o parte, nu a fost îndeplinită procedura prealabilă și obligatorie a ascultării senatorului Voicu, iar, pe de altă parte, sesizarea Senatului nu a fost realizată de organul judiciar competent.
B. Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus arestarea inculpatului Cătălin Voicu fără ca acesta să fie ascultat, în prealabil, de către procuror, fiind încălcate, astfel, atât prevederile art. 149[1] din Codul de procedură penală, care stipulează că propunerea motivată de luare a măsurii
arestării preventive a inculpatului se întocmește numai după ascultarea acestuia în prezența apărătorului, cât și ale art. 150 alin. (1) din Codul de procedură penală, care stipulează că măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror și judecător. În speță, senatorul Cătălin Voicu a fost audiat de procurori, ca inculpat, în cursul lunii decembrie 2009, când a fost pusă în mișcare acțiunea penală și a fost luată o altă măsură preventivă – obligarea de a nu părăsi localitatea –, măsură ce nu a fost prelungită, dar, după adoptarea de către Senat a hotărârii de încuviințare a arestării sale preventive, nu a mai fost ascultat de procuror, fiind citat și audiat înainte de arestare doar de către judecătorul abilitat de la Înalta Curte de Casație și Justiție.
C. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție a solicitat Senatului, prin intermediul ministrului justiției, încuviințarea arestării preventive a senatorului Cătălin Voicu pentru cazul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală – există probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică –, dar, ulterior, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a propus, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus arestarea preventivă a senatorului Voicu și pentru cazul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală – există date că inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unui martor.
Or, pentru acest motiv de arestare nu a fost solicitată încuviințarea Senatului. Reținerea acestui motiv este mai mult decât discutabilă, în condițiile în care presupusul fin al senatorului Cătălin Voicu, Dan Florea, nu avea statut procesual de martor la data purtării convorbirii telefonice, care a fost invocată de Direcția Națională Anticorupție și a fost admisă de instanță drept prefabricare de probe.
În plus, convorbirea invocată nu conține cuvinte care să indice o încercare de influențarea pentru a face o declarație într-un anumit sens, o acțiune de instigare a mărturiei mincinoase asupra presupusului fin. Pe de altă parte, nu numai procurorul, dar nici judecătorul nu l-au audiat pe inculpat cu privire la cele două motive de arestare.
În al treilea rând, încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus prelungirea arestării preventive a senatorului Cătălin Voicu este netemeinică și nelegală, întrucât Direcția Națională Anticorupție nu a invocat temeiuri noi (fapte penale noi sau cazuri de arestare noi) care să justifice privarea de libertate, procurorii Direcției Naționale Anticorupție invocând drept motive „presupunerea rezonabilă” că senatorul Cătălin Voicu constituie pericol public și nerecunoașterea vinovăției de către acesta.
Or, asemenea motive și terminologii, ca presupunerea, bănuiala sau recunoașterea ori nerecunoașterea vinovăției, au fost consacrate în codurile penale de sorginte stalinistă cu care au fost instrumentate procesele politice de tristă amintire din anii comunismului bolșevic.
Potrivit Codului de procedură penală în vigoare, măsura arestării preventive poate fi luată numai dacă sunt probe și indicii temeinice că inculpatul a săvârșit fapte de natură penală – art. 143 alin. (1) –, neputându-se baza pe presupuneri sau bănuieli, mai ales în ceea ce privește cazurile de arestare reținute, iar sarcina dovedirii vinovăției revine organului de urmărire penală, în speță procurorilor de la Direcția Națională Anticorupție, neputându-se imputa inculpatului că nu și-a recunoscută vinovăția, din moment ce, conform art. 143 alin. (3) din Codul de procedură penală, i se recunoaște dreptul de a nu face nicio declarație – așa-zisul
drept la tăcere –, pentru a nu fi folosit împotriva sa în procesul penal.
Probabil că Direcția Națională Anticorupție dorește să reînvie practicile autodemascării și mărturisirii din anii ’50. Stimați colegi,
În ceea ce privește fondul cauzei, fără a mă pronunța asupra vinovăției senatorului Cătălin Voicu, acesta fiind atributul instanțelor de judecată, fac totuși precizarea că probatoriul administrat de Direcția Națională Anticorupție se reduce, cel puțin până prezent, doar la stenogramele publicate în mass-media, care nu au valoare și forță probantă dacă nu există autorizație legală de interceptare. Or, avocații apărării susțin că interceptările telefonice sunt ilegale, la dosare neexistând o autorizație legală de interceptare. Dacă nu se coroborează cu alte mijloace de probă, doresc să aduc la cunoștința opiniei publice și justiției o serie de aspecte, pe care le cunosc în urma unor discuții cu colegul Cătălin Voicu, mai ales că aceste aspecte fac plauzibil scenariul că acesta este ținta unei vendete politice din partea președintelui Traian Băsescu și că a fost supus unui linșaj mediatic, prin scurgeri de informații dirijate de la Serviciul Român de Informații sau de la Direcția Națională Anticorupție, instituții aflate sub controlul șefului statului.
În primul rând, în a doua parte a lunii septembrie sau la începutul lunii octombrie 2009, întâlnindu-mă la o ședință de grup parlamentar cu senatorul Cătălin Voicu, acesta mi-a spus că președintele Traian Băsescu ar fi încercat să-i însceneze un flagrant omului de afaceri Costel Cășuneanu, dar procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție, Daniel Morar, nu i-a dat curs.
Cu acel prilej, senatorul Cătălin Voicu l-a sunat pe domnul Costel Cășuneanu pe telefonul mobil și i-a spus că i-l dă la telefon pe un coleg senator, fost procuror, ca să-i confirme ce s-a pus la cale împotriva sa. Am luat telefonul și am schimbat câteva propoziții cu domnul Cășuneanu, care era vizibil emoționat, după care convorbirea s-a întrerupt. Discuția a fost însă înregistrată cu siguranță de Serviciul Român de Informații și Direcția Națională Anticorupție și, ca atare, poate deveni probă în dosar.
În al doilea rând, în cursul lunii noiembrie 2009, în ziua în care a fost audiat la Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională de la Senat, pe tema răpirii din Irak, jurnalistul Ovidiu Ohanesian – cu care sunt în relații de prietenie –, am avut o discuție în sala Grupului parlamentar al Alianței politice PSD+PC cu senatorul Cătălin Voicu, care era vicepreședintele Comisiei pentru apărare, ordine publică și siguranță națională, în cursul căreia acesta mi-a spus că statul român a alocat pentru eliberarea jurnaliștilor români răpiți în Irak suma de 12 milioane de dolari, din care s-a achitat răpitorilor numai o parte, respectiv 8 milioane de dolari, restul de 4 milioane de dolari având o altă destinație.
Recent, senatorul Cătălin Voicu a declarat în fața instanței că suma de 8 milioane de dolari a fost predată Poliției irakiene și că numai un milion de dolari ar fi ajuns la răpitori.
Din discuțiile cu senatorul Cătălin Voicu și cu jurnalistul Ovidiu Ohanesian, am mai aflat că generalul SIE Adrian Isac, șeful misiunii de salvare a celor trei jurnaliști români răpiți în Irak, a refuzat să semneze pentru primirea banilor alocați pentru răscumpărare, însă a semnat și a preluat banii maiorul SRI Florian Coldea, promovat ulterior de președintele Traian Băsescu în postul de prim-adjunct al directorului SRI și la gradul de general.
Din discuții, am mai dedus că Florian Coldea ar ști câți bani a alocat statul român pentru răscumpărarea jurnaliștilor
românii răpiți în Irak și câți din aceștia au fost folosiți în acest scop.
În al treilea rând, într-o discuție pe care am purtat-o în sala de plen a Senatului, care a fost surprinsă imagistic și difuzată de zeci de ori de „Realitatea TV” după declanșarea cazului Voicu, senatorul Cătălin Voicu mi-a spus, textual: „L-am prins pe generalul Coldea de la Serviciul Român de Informații cu o șpagă de 350.000 de euro”, precizându-mi că este vorba de un comision pentru un contract de achiziții.
În al patrulea rând, în cursul lunii decembrie 2009, după ce a fost ridicat de pe stradă și audiat la Direcția Națională Anticorupție, fapt petrecut în data de 11 decembrie 2009, senatorul Cătălin Voicu mi-a spus și mie, și altor colegi că totul a fost o înscenare comandată de președintele Traian Băsescu, pe care l-a înfuriat, întrucât s-a implicat în ziua anterioară în înregistrarea contestației Partidului Social Democrat împotriva deciziei Biroului Electoral Central de validare a alegerilor prezidențiale, iar șeful statului a bănuit că va încerca să influențeze judecătorii care urmau să se pronunțe asupra contestației.
Senatorul Voicu ne-a mai spus că știe că președintele Traian Băsescu i-ar fi convocat la Palatul Cotroceni, în seara zilei anterioare ridicării sale, pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Laura Codruța Kövesi, pe procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție, Daniel Morar, și pe prim-adjunctul directorului SRI, generalul Florian Coldea, și le-a solicitat imperativ să declanșeze anchetarea sa penală, iar aceștia s-au conformat.
Coroborând toate aceste informații furnizate de senatorul Cătălin Voicu, se prefigurează și devine plauzibil următorul scenariu:
Președintele Traian Băsescu a fost, mai mult ca sigur, profund afectat că senatorul Cătălin Voicu, fost ofițer de informații ajuns la gradul de general, s-a apropiat de omul de afaceri Costel Cășuneanu, cunoscut drept unul dintre „regii asfaltului” și drept unul dintre sponsorii PDL și ai lui Traian Băsescu.
Este de notorietate că miliardarul Costel Cășuneanu i-a dat lui Traian Băsescu primul „Mercedes”, în vremea când era ministru al transporturilor și nu atrăgea privirea poporului cu marca autohtonă „Dacia”, precum și un teren în zona Băneasa, pe care l-a vândut la un preț de zece ori mai mare și și-a construit prima vilă, pe care a donat-o ulterior fiicei sale mai mari, care a vândut-o și a cumpărat un apartament de aproape un milion de euro.
Afectat că amicul și sponsorul său Cășuneanu a început să cocheteze și cu PSD și bănuind că acesta ar putea fi exploatat, inclusiv informativ, de senatorul Cătălin Voicu, când a aflat de la Serviciile Secrete – mai mult ca sigur, de la Serviciul Român de Informații – că senatorul Voicu a solicitat și urma să primească bani de la Cășuneanu, afirmativ, cu titlu de împrumut, președintele Traian Băsescu i-a solicitat procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție să organizeze un flagrant.
Procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție a refuzat însă să organizeze flagrantul, mai mult ca sigur pentru motivul că nu erau întrunite elementele constitutive ale vreunei infracțiuni. Probabil că Daniel Morar a avut în vedere atunci că, peste circa două luni, urmau să aibă loc alegeri prezidențiale și că Traian Băsescu le-ar putea pierde, iar el ar putea fi tras la răspundere pentru înscenare abuzivă.
În decembrie 2009, după ce Traian Băsescu a câștigat alegerile prezidențiale și după ce senatorul Voicu s-a implicat în contestarea de către PSD a rezultatelor acestor alegeri
pentru motive de fraudă electorală, fiind suspectat de șeful statului că ar putea influența judecătorii care urmau să judece contestația, procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție a dat curs solicitării lui Traian Băsescu și a declanșat urmărirea penală împotriva acestuia, prin ridicarea de pe stradă ca în cazul unui simplu borfaș.
Astfel, dintr-o lovitură, președintele Traian Băsescu s-a răzbunat și pe fostul său amic și sponsor Costel Cășuneanu, și pe senatorul Cătălin Voicu, care, în plus, prin relațiile și contactele sale din sfera Serviciilor Secrete, știa multe despre persoana și familia sa, inclusiv despre activitățile cotidiene de la Palatul Cotroceni.
Este simplu de bănuit și cum au ajuns în ecuație omul de afaceri Marius Locic și judecătorul Florin Costiniu, tot din motive de răzbunare din partea președintelui Traian Băsescu. Omul de afaceri Marius Locic a fost luat în vizor pentru că l-a angajat ca director la una dintre societățile sale, după trecerea în rezervă, pentru că nu a trecut peste lege și peste demnitatea și onoarea militară în operațiunea de salvare a jurnaliștilor români răpiți în Irak, pe care a condus-o, pe generalul SIE Adrian Isac, unul dintre cei mai redutabili ofițeri de informații pe care i-a avut România (cu adevărat _intelligence_ ), care a condus mai multe direcții din Serviciul de Informații Externe și se afla în relații apropiate cu senatorul Cătălin Voicu, care a fost și el ofițer de informații în Serviciul de Protecție și Pază.
Aproape sigur, președintele Traian Băsescu a aflat ori a bănuit că generalul Isac i-a spus senatorului Cătălin Voicu despre afacerea cu banii de răscumpărare a jurnaliștilor răpiți, care a fost girată de președintele Traian Băsescu, ca șef al celulei de criză de la Palatul Cotroceni, și a fost executată, după cum v-am spus, de maiorul SRI Florian Coldea, care a devenit, ulterior, promovatul, protejatul și omul său de încredere din fruntea Serviciului Român de Informații, instituție ce a realizat urmărirea operativă a senatorului Voicu și care este principala bănuită pentru scurgerea stenogramelor, interceptărilor în mass-media.
Judecătorul Florin Costiniu a devenit o țintă colaterală a președintelui Traian Băsescu, întrucât acesta a avut mai multe conflicte cu soția sa, Viorica Costiniu, în perioada cât aceasta a fost președintele Asociației Magistraților din România.
Președintele Traian Băsescu și-a realizat astfel planul de răzbunare prin oamenii promovați și fidelizați în fruntea unor instituții-cheie ale statului:
– generalul Florian Coldea, prim-adjunctul directorului Serviciului Român de Informații, promovat în această funcție de președintele Traian Băsescu după participarea sa la operațiunea de salvare a jurnaliștilor români din Irak;
– Daniel Morar, procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție, propulsat de la Cluj-Napoca, în anul 2005, de președintele PDL Emil Boc și numit în funcție de președintele Traian Băsescu, la propunerea fostului ministru al justiției Monica Macovei;
– Laura Codruța Kövesi, procuror general al României, fostă colegă de facultate (de an) cu Emil Boc, propulsată de la Sibiu, în anul 2006, de actualul premier și de ministrul de interne Vasile Blaga (amic cu tatăl acesteia) și numită în funcție de președintele Traian Băsescu, la propunerea fostului ministru al justiției Monica Macovei;
– Anton Pandrea, președintele Secției penale de la Înalta Curte de Casație și Justiție – în competența căreia a intrat senatorul Voicu –, pe care președintele Traian Băsescu l-a declarat prieten într-o ședință a Consiliului Superior al Magistraturii.
Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări, majoritatea senatorilor și judecătorii de la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție au făcut sluj în fața președintelui Traian Băsescu în cazul Cătălin Voicu, unii cedând șantajului, iar alții lăsându-se influențați de diversiunea și linșajul mediatic practicate în acest caz de președintele Traian Băsescu și de grupul de crimă organizată constituit la cel mai înalt nivel statal, pe care îl conduce și prin care comandă și trafichează justiția din România.
Cu privire la acest grup periculos pentru ordinea de drept din România, voi reveni cu amănunte într-o viitoare declarație politică.
Cert este că președintele Traian Băsescu și-a realizat mai multe obiective prin abuzurile, diversiunea și șantajul practicate în cazul senatorului Cătălin Voicu:
1. neutralizarea unui adversar politic care știa multe despre persoana, familia și activitatea sa cotidiană;
2. timorarea parlamentarilor, de toate culorile politice, prin inducerea unei stări de teamă că ar putea fi oricând urmăriți informativ, anchetați penal și chiar arestați preventiv;
3. discreditarea instituției Senatului, pe care vrea s-o desființeze;
4. demonizarea și destructurarea principalului partid de opoziție, PSD;
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.