Nicolae Dobra

Mulțumesc, domnule președinte.

Doamnelor și domnilor senatori,

Sigur, declarația politică a domnului senator mi-a amintit de faptul că dânșii nu au guvernat niciodată și premierul lor n-a avut un braț lung, ci, probabil, unul foarte scurt, pe care dânșii l-au văzut, dar asta e regula, când uiți repede, vorbești mult.

Prin declarația mea politică intitulată „Unire-n cuget și-n simțiri – 190 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza”, doresc să mă refer la un eveniment care s-a întâmplat la sfârșitul acestei săptămâni. Săptămâna trecută deci, pe 20 martie, s-au împlinit 190 de ani de la nașterea unui mare român, este vorba de Alexandru Ioan Cuza. Născut la 20 martie 1820, la Bârlad, Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România.

Personalitate puternică, Alexandru Ioan Cuza a fost apreciat atât de colegii lui, cei favorabili unirii, cât și de conservatori. Din această cauză a și fost ales în 5 ianuarie 1859 la Iași și în 24 ianuarie 1859 la București.

Pentru acțiunile sale energice în folosul nației române a fost cunoscut și apreciat și peste hotare. Cuza a participat activ la mișcarea revoluționară din 1848 din Moldova și a luptat pentru unirea principatelor, fiind reprezentantul zonei Galați în Divanul ad-hoc de la Iași, care reprezenta corpul legiuitor pentru realizarea unirii celor două principate.

La 5 ianuarie 1859 Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie a fost ales domn al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două țări române, lucru care, într-o anumită măsură, încălca convențiile internaționale cu privire la România.

Practic, 24 ianuarie 1859, dată la care s-au unit Moldova și Țara Românească sub Alexandru Ioan Cuza, a provocat largi dezbateri în rândul politicienilor epocii, dar a finalizat un proces istoric îndelungat.

Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii de către puterea suverană și puterile garante. Demersurile acestuia de la Paris și Berlin, precum și de la Istanbul, au făcut posibil ca actul unirii, expresie a voinței corpurilor legiuitoare din cele două principate, să fie recunoscut și pe plan internațional.

Sub conducerea sa, s-a desăvârșit Unirea Principatelor Române, pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1872, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial în 1862 numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare legiuitoare și un singur guvern.

Cuza a fost obligat să abdice în 1866 de către o largă coaliție numită „monstruoasa coaliție”. El putea să ceară sprijinul Apusului pentru a rămâne, dar a refuzat acest lucru și a plecat în exil.

Cuza este cunoscut în istorie și pentru reformele sale. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu, au inițiat reforme importante privind secularizarea averilor, reforma agrară, Codul penal, Legea obligativității învățământului primar. Au fost elaborate Codul civil și Codul penal, s-au înființat universități, Universitatea din Iași, pe care domnul profesor o cunoaște foarte bine, și cea din București, și a fost constituită armata națională, ca un garant al existenței statului român.