Valentin-Ilie Făgărășian

Mulțumesc, domnule președinte. Domnule președinte, Doamnelor și domnilor,

Cu ajutorul celor peste 80 de miliarde de euro din PNRR și fondurile de coeziune, la care se adaugă peste 7% din PIB alocați de Guvernul Ciucă pentru investiții publice prin diferite programe, România traversează cea mai accelerată perioadă

de construcție și modernizare din istoria sa. Autostrăzi și poduri moderne, școli noi, spitale regionale și secții dotate, căi ferate și material rulant, sisteme de rețele de utilități – sunt numai câteva dintre investițiile în curs de realizare. Cu toate acestea, deși suntem deosebit de bucuroși că, în sfârșit, aceste lucruri se întâmplă în România, mare parte dintre operatorii economici care realizează investițiile se plâng de lipsa forței de muncă bine calificată și de faptul că trebuie să aducă lucrători din Asia sau Africa pentru a onora contractele.

Evident că trăim un mare paradox! În timp ce milioane de specialiști români muncesc în statele Uniunii Europene, contribuie la prosperitatea acelor state și susțin financiar familiile rămase în țară, noi suntem limitați de lipsa forței de muncă și așteptăm lucrători din afara spațiului comunitar. Stimați colegi*,

Mult timp s-a spus că salariile fac diferența și afirmația este corectă. Salariile brute din domeniul construcțiilor sau serviciilor din România aproape că le-au ajuns din urmă pe cele din Italia sau Spania, însă diferența o face salariul net, adică acea sumă de bani care îi rămâne angajatului în buzunar, pentru a-și întreține familia. Or, la acest capitol nu cred că avem prea multe motive de mândrie. În România, munca este cel mai puternic fiscalizată dintre toți factorii de producție, iar politica fiscală parcă te descurajează să ai un salariu mare. Aproape jumătate din salariul brut al angajatului merge la bugetul de stat, prin impozit, contribuții de asigurări și alte impozite indirecte. Cum să fii stimulat să te întorci în țară într-o asemenea situație?