Petru Filip

Mulțumesc, domnule președinte, Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor colegi,

Faptul că mulți dintre oamenii politici vorbesc azi în deplină cunoștință de cauză despre criza economică și produc dezinvolt sentințe critice la adresa Guvernului și, eventual, a instituțiilor pare să fie formula maximală a paletei de soluții parlamentare.

În ceea ce mă privește, consider că blocajul în fața observațiilor critice este o moștenire a unei etape deja depășite în tranziția românească. Vreau să reamintesc tuturor că faza criticii este, în planul oricărei construcții cu valoare practică, un prim pas, care însă nu are prea mare valoare dacă nu este urmat de elaborarea unor alternative pragmatice și consensuale.

Și, dacă este important să identificăm erorile, cele ale altora și, de ce nu, cele proprii, e ușor de înțeles faptul că mult mai important rămâne faptul comun de a face în așa fel încât ele să nu se mai repete.

Pentru că provin din zona practicului, nu vreau să fac aici recurs la istorie, și nici teorie politică, dar vreau totuși să ne reamintim că în vremurile grele conducătorii popoarelor civilizate au găsit înțelepciunea de a lucra împreună.

Criza este în aceste momente, dincolo de poziționarea noastră ideologică ori politică, inamicul comun. Readuc în discuție această constatare oarecum banală, întrucât am senzația că o parte din oamenii politici ai zilei par să fi uitat acest lucru.

Știm foarte bine că probleme pot apărea la nivelul administrațiilor locale și, până la urmă, la nivelul omului simplu atunci când guvernele de la București păstrează, la nivel decizional, o perspectivă eminamente politică a lucrurilor.

Pentru că am fost multă vreme primar de opoziție într-un mare oraș din România, într-o vreme când descentralizarea era doar o teorie fără conținut, cunosc poate mai bine decât alți colegi efectele pe care le poate produce un mod nefericit de a înțelege lupta politică.

Ceea ce am învățat în parlamentarismul european a fost aceea că, în cazul oricărui subiect important la nivelul Uniunii Europene, mai întâi se negociază compromisul acceptabil, abia după aceea votul majoritar este cel care decide.

Votul uninominal pe care l-am dorit cu toții produce pentru fiecare dintre noi un set de obligații specifice.

Vă aduc aminte de momentul de criză pe care l-a trăit Spania în anii ’70, odată cu preluarea puterii de către rege din mâinile lui Franco și trecerea țării la un regim democratic. Partidele politice spaniole au decis ca principalele probleme de interes național ale Spaniei să nu constituie subiect de

controversă politică până când țara urma să intre pe un făgaș democratic normal.

Să fi fost aceasta una dintre cheile succesului socioeconomic înregistrat de Spania în perioada respectivă?

Nu vreau să cred că aceste constatări elementare ar putea fi deranjante pentru colegii de la putere ori pentru cei din opoziție, în mod evident, sub motivații diferite.