Mircea Diaconu

Mulțumesc, domnule președinte.

Iată cum, până la urmă, cu ocazia acestui subiect s-a declanșat, dacă vreți, capitolul „Declarații politice”.

Conform romantismului, desuetudinii, cu care eu personal m-am născut, am participat la această întâmplare istorică de la cap la coadă, evident, la București. Am o părere simplă. Nu trebuia să existe niciodată acea lege, Legea nr. 42/1990, dacă nu mă înșel, care a însemnat declanșarea unei oribile mistificări a acestei întâmplări, care, firește, ca în orice întâmplare de tipul acesta, glisează de la grotesc la sublim. Este firesc să fi coexistat în aceeași clipă, în același loc, toate aceste variante, repet, de la grotesc – are dreptate

domnul senator Hașotti – până la sublim – are dreptate domnul senator Varujan Vosganian.

Am fost de față, pot să scriu romane despre asta, dar a doua zi n-ar fi trebuit să existe niciodată acea lege care a declanșat fripturismul românesc de la vremea aceea. O mulțime de oameni, care cred că nici nu au avut de-a face cu așa ceva, au căpătat beneficii materiale, terenuri, afaceri dubioase etcetera, etcetera. S-a greșit cumplit și continuăm să persistăm în această greșeală, neamendând această lege și nelimitând-o, pe bună dreptate, la martirajul efectiv, la morți și răniți efectiv, și nu la ceilalți.

A doua zi, după ce s-a liniștit acest fenomen, eu fiind în teatru, pentru că îmi era frică să merg acasă și umblam, nu stăteam mai mult de jumătate de oră într-un loc din București, de frică – pentru că eu nu sunt nici martir, nici erou... Îmi era frică cu adevărat, cred că și azi îmi e puțin frică, pentru că am văzut prea multe lucruri și prea multe figuri și am, din păcate, pentru că sunt actor, o memorie ieșită din comun, țin minte absolut totul, și figuri, și întâmplări, și vorbe, și fapte. Bun! Acum vin și zic, că abia asta m-a scos din bancă, altfel sunt tăcut, ați văzut, Guvernul nostru de astăzi nu acceptă inițiative legislative – o mulțime au fost, între timp, de mici rectificări amărâte, de doi lei, pentru câți or mai fi rămas prin țara asta veterani de război: 100, 50, 150 –, pentru că e criză și nu sunt bani la buget, în schimb se duc sume uriașe și nu s-au făcut tăieri și reduceri acestui gen de indemnizații, după părerea mea, greșite, așa cum s-au făcut altora, care muncesc. Și spun greșite, și nu altfel, ca să numi dea cineva foc la casă, să nu-mi bată copiii, pentru că acești „martiri de după” cam cu asta se ocupă.

Nu vreau să fiu acum într-un fel sau altul, dar vă propun, dacă tot e să deschidem subiectul acesta, să-l gândim serios, să rectificăm, după atâta amar de ani, și să trecem la locul său această faptă istorică, nedenigrând-o – că și aceasta este o modă, să ironizăm Revoluția noastră: „așa-zisele evenimente”. Nu-i adevărat! A fost o ieșire populară, publică, reală, puternică și definitivă, cum ați văzut foarte bine, având în ea tot ce înseamnă, ca ingrediente... Firesc.