Petru Filip

Mulțumesc, domnule președinte.

Îl invit în continuare la microfon pe directorul general al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România, domnul Alexandru Florian. Vă rog, domnule director.

## **Domnul Alexandru Florian** _– directorul general_

_al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”_ **:**

## Domnule vicepreședinte al Senatului României, Doamnelor și domnilor senatori,

În urmă cu 71 de ani, la 9 octombrie 1941, din ordinul mareșalului Ion Antonescu, conducătorul României de atunci, evreii din Bucovina de Nord, Bucovina de Sud, teritoriu ce aparținea vechiului regat, și din Basarabia au fost strânși într-un timp extrem de scurt și deportați în Transnistria. Cea mai mare parte dintre ei nu s-au mai întors. S-a murit de frig, de foame, de boală. Autoritățile române i-au abandonat în voia sorții, într-un teritoriu unde nu au găsit nimic prietenos.

Acum 70 de ani, în mai 1942, regimul Ion Antonescu a deportat în Transnistria, pe criterii rasiale, 25.000 de romi. 11.000 dintre ei nu s-au mai întors. 9.000 dintre aceștia erau copii, minori. După decenii de minimalizare sau de uitare a acestei perioade din istoria României, în 2004 președintele României de atunci, Ion Iliescu, și-a asumat raportul și concluziile finale ale raportului Comisiei „Wiesel”, prin care s-a recunoscut, pentru prima dată în istoria României, oficial de către statul român responsabilitatea Guvernului Ion Antonescu pentru Holocaustul din România.

A urmat o serie de schimbări instituționale deosebit de importante. Una dintre acestea este în anul 2005, când Guvernul României înființează Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, institut care are ca obiect de activitate cercetarea aprofundată a istoriei recente a României, perioada 1939–1944, și, în același timp, promovarea în spațiul public a memoriei victimelor Holocaustului, cei peste 300.000 de evrei români și ucraineni și 11.000 de romi care au fost exterminați în acea perioadă.

Permiteți-mi, pe scurt, pentru a cunoaște modul în care institutul, din 2005 și până astăzi, și-a asumat această responsabilitate, să vă descriu trei mari proiecte sau programe de activitate pe care le desfășurăm.

Avem un program educațional de formare continuă pentru profesorii de istorie din învățământul preuniversitar, prin care le împrospătăm sau, mai bine spus, le aducem cunoștințe despre Holocaustul din România, pentru că încă prea puțin se învață despre acesta, chiar și în sistemul universitar. Este un curs de formare continuă care este autorizat de Ministerul Educației și Cercetării din România și care conferă credite și este recunoscut de minister și de toți profesorii care îl absolvesc, îl parcurg.

Avem un program cultural intitulat „Cum a fost posibil Holocaustul în România?” pe care îl desfășurăm în parteneriat cu Muzeul Yad Vashem de la Ierusalim, din Israel, și cu sprijinul logistic al Federației Comunităților Evreiești din România, program prin care, de patru ani de zile, Institutul „Elie Wiesel” organizează tabere de creație pentru tineri artiști plastici din România pe tematica Holocaustului, după care aceștia pictează lucrări care intră în patrimoniul institutului nostru.