Doina Silistru

Mulțumesc, domnule președinte.

Mi-am intitulat declarația politică „Recensământul – confirmare a politicii decimării”.

Stimați colegi,

A venit și a trecut recensământul 2011, cu scandalurile și imperfecțiunile sale. Ne-au parvenit și primele rezultate și, chiar și în lipsa unor explicații științifice de natură sociologică, datele sunt cel puțin îngrijorătoare. Primele rezultate ale recensământului arată o scădere de peste două milioane de locuitori. Suntem, spune Institutul Național de Statistică, în jur de 19,6 milioane de locuitori.

La ultima mare numărătoare, în 2002, eram 21,8 milioane. Este o scădere de o amploare nebănuită chiar și de către specialiști. Dacă aceasta va continua pe aceleași coordonate, în mod cert putem susține că poporul român se va confrunta cu spectrul dispariției.

România a pierdut în ultimii 15 ani, potrivit statisticilor oficiale, peste 1,5 milioane de locuitori, responsabile fiind scăderea natalității, pe de o parte, și plecarea românilor în căutarea unui trai mai decent prin alte țări. De bine ce le era în țară, se înțelege! O treime din această pierdere este netă, fiindcă provine din reducerea masivă a natalității, deși nici celelalte două treimi nu produc mai puțină îngrijorare, fiindcă majoritatea celor care au plecat nu se vor mai întoarce înapoi.

În general, statele care cunosc natalități reduse sunt dezvoltate, țări care își compensează scăderea populației cu imigrația. În cazul României, emigrația accelerează efectele declinului nașterilor.

Ne întrebăm: unde vom ajunge? Previziunile sunt înfiorătoare. Centrul de Cercetări Demografice din România estimează că în 2050 vor fi mai puțin de 16,7 milioane de români, în timp ce estimările ONU vorbesc de o populație situată sub pragul de 15 milioane. Asta va duce la scăderea numărului celor apți de muncă, dar și la creșterea populației inactive într-un procent mult mai mare decât cel înregistrat în prezent.

Cum ne vom descurca într-o țară confruntată cu o astfel de situație, în care toate sistemele de protecție socială sunt puse la pământ, cu o populație îmbătrânită, în contextul unei economii de țară subdezvoltată? Nu vom risca atunci să clacăm social și instituțional în fața acestui fenomen?

Întrebarea este retorică, stimați colegi. De fapt, mai degrabă ne-am întreba cum ne descurcăm acum și ce

intenționăm să facem pentru a regla întregul corp al instituțiilor și politicile sociale pentru a nu da și noi o mână de ajutor acestui fenomen. Ne-am „ajutat” destul până acum, aplicând o politică a decimării. Ajunge!

Până la urmă, stimați colegi, responsabilitatea este a noastră, a tuturor. Ignorarea pe mai departe a unor astfel de previziuni nu va face decât să ne trimită și mai repede pe lista neagră a popoarelor care s-au scos singure din istorie. Mulțumesc.