Alexandru Pereș

Mulțumesc, domnule președinte. Onorați colegi senatori,

Titlul declarației politice este „Calculele electoral-fiscale ale Guvernului Ponta”.

Pe toate canalele media, ba prim-ministrul Victor Viorel Ponta, ba ministrul său delegat pentru buget, Liviu Voinea, vând opiniei publice ultima găselniță pentru, spun ei, stimularea consumului, ca principal motor al creșterii economice – o teorie stângistă a dezvoltării.

Guvernul se gândește la un pachet fiscal prin care să vină, după propria-i apreciere, în ajutorul a aproape un milion de români cu un venit sub medie, restanțieri cu până la 90 de zile la creditele bancare. Băncile sunt invitate, nu obligate, să rescadențeze pentru următorii doi ani ratele la credite, înjumătățindu-le, dar nu cu mai mult de 500 de lei, urmând ca cetățenii respectivi să beneficieze la capătul celor doi ani de o reducere echivalentă a impozitului pe venit. Una e să vrei și alta e să poți. Iar ca să poți trebuie să ai cap. Nu filozofic, ci economic.

Pachetul de sprijin, cu o puternică tentă socialist-populistă, înseamnă, practic, transferul unei creanțe de la privat la stat și este nedrept în primul rând pentru cetățenii nedatornici, plătitori corecți de impozite și taxe. Este nedrept și pentru restanțierii cu o vechime mai mare de trei luni, cei sufocați de nevoi, care ar avea cea mai mare nevoie de ajutor. Aceștia se vor simți, cu siguranță, abandonați.

Consider că numai un cap pătrat putea să creadă că a găsit piatra filozofală în economie, adică obținerea creșterii economice fără a face investiții, fără a crea noi locuri de muncă – pentru că tot se vorbea aici de locuri de muncă – și fără a reduce cheltuielile bugetare sau a crește deficitul bugetar. Pachetul legislativ de ajutor fiscal, fără nicio logică economică, naște atâtea întrebări, incertitudini și riscuri, încât unii analiști au declarat că îi doare capul numai când se gândesc la o asemenea idee.

Ce te faci dacă băncile nu sunt de acord cu restructurarea? Ratele ar scădea cu 4 miliarde de lei numai în 2014. Dacă cei buni de plată vor „sări” intenționat niște rate ca să beneficieze de sprijin? Dacă datornicii nu-și vor plăti ratele după încetarea susținerii? Dacă debitorii sunt șomeri sau ajung șomeri după doi ani? Ce se întâmplă cu cei plecați la muncă în străinătate, dar care au credite în țară? Cine garantează că banii eliberați prin micșorarea ratelor vor merge în consum, și nu la economisire? Cine va vira banii scăzuți din impozite: fiscul sau clienții? De ce să rămână banii la bănci, care i-ar putea scoate afară din țară, în loc să gândim strategii pentru a întoarce lichiditățile în economie? De ce pachetul legislativ preconizat nu prevede și obligația băncilor ajutate de a da IMM-urilor credite cu dobânzi mai mici sau obligația de a reduce dobânzile la creditele acordate populației, dobânzi de două-trei ori mai mari comparativ cu vestul Europei?

Iată, sunt întrebări la care se gândesc o seamă de semeni de-ai noștri, sigur, care sunt ancorați în sistemul economic. Punem și noi o întrebare foarte simplă: oare stimularea consumului nu se poate obține mai repede prin reducerea unor taxe sau impozite, promisă, de altfel, în campania electorală de USL? Același efect l-ar produce, de pildă, reducerea TVA cu 2% sau a CAS cu 2-3%. Și mai avem o întrebare: cum se împacă PNL, un partid declarat cu doctrină de dreapta, care spune că dezvoltarea unui stat se obține prin acordarea de facilități producției, prin creșterea productivității muncii, prin investiții, și nu prin stimularea artificială a consumului, cu această aberație, cu acest calcul electoral-fiscal al PSD?