Ioan Vulpescu

420 cuvinte

Analiza discursului

Populism: 0 · fără
Anti-pluralism: 0 · fără
DQI: nivel 2 · justificare calificată
Voce: —

Codat de flash-lite. Metodologie

Discurs

Mulțumesc, domnule președinte.

Recent, Club România, o comunitate a oamenilor vizionari, profesioniști* – și de ce să ne fie frică de termen, avangardiști –, a lansat volumul 8 al seriei Caietelor Documentare, sub titlul: „Identitate și Cultură. Național, European, Universal”, pe care l-am editat, alături de Marius Stoian, fondatorul Club România, și Mireille Rădoi.

Provocarea e să găsim corespondențele dintre identitate și cultură, fără a face din prima un titlu de putere și din a doua un instrument pentru o hegemonie locală sau regională.

E tot mai dificil, astăzi, să discuți despre elementul național fără teama unui naționalism contrapus.* E tot mai idealist să înțelegi universalismul în timpuri în care relativismul cultural mai degrabă desparte lumi decât să le apropie.

Cum facem ca discursul cultural să fie o soluție la toate excesele și indiferențele cocktailului de elemente naționale, europene și universale?

Primul pas e să ne reîmprietenim cu identitatea culturală. Vedem că recursul la cultură nu e primul gest al celor care sunt întrebați cine sunt.

Astăzi, identitatea și patriotismul sunt chestiuni de competență, deci de cunoștință și de cultură.

Unul dintre texte vizează o analiză a PNRR-urilor statelor europene din perspectiva finanțării domeniului culturii.

În contextul ședinței

Experiența ministerială m-a învățat că nu totul se rezumă la bugete, ci la idei, că state cu o sensibilitate culturală aparte fac din acest domeniu unul esențial*, că vezi un stat modern și civilizat după numărul și calitatea paginilor tipărite ale unui jurnal sau ale unei reviste, că publicul de duminică, de la teatru sau de la operă, e asemenea creștinului de duminică al unei biserici: lăudabil, dar nu neapărat autentic.

Nu suntem țara care a subfinanțat cel mai mult cultura, dar suntem țara care nu și-a luat niciun angajament major față de domeniu.*

Celălalt text vizează un ICR pentru secolul XXI. De ce? Pentru că institutele culturale întrețin creativitatea și sunt reputația noastră externă, pe o scenă internațională în care România trebuie să conteze, să se pronunțe, să fie recunoscută.

Suntem o identitate care a produs avangardă – a se vedea dadaismul, care astăzi ne cutreieră absurdul contractului social și criza coagulării comunitare.

Dar, ca să ne asumăm tot ce suntem, fără complexe și fără false umilințe, ar trebui *să folosim cultura ca resursă identitară și să ne câștigăm un loc, un timp și o libertate de a fi noi înșine1 2.

Mă bucur că suntem dintre conștiințele lucide ale celor care au îndrăznit să afirme, în paginile acestui volum, o Românie identitară. Nu suntem puțini, dar marele avantaj e că suntem critici.

Vă mulțumesc.