Emilian Valentin Frâncu

Mulțumesc.

Domnule președinte și stimați colegi,

„În atenția domnului Geoană: deosebirea între _băieții_ politici și _bărbații_ politici!”.

Domnul Geoană a cerut ieri demisia de onoare a Guvernului, pe motiv că acesta nu are susținere parlamentară. În opinia sa, gestul respectiv ar fi „calea de ieșire din acest blocaj politic și constituțional”.

Îi reamintesc domnului Geoană că Guvernul are tot atâta susținere câtă a avut și în martie anul trecut, atunci când a fost efectuată restructurarea Executivului, și chiar mai apoi, cu ocazia moțiunilor de cenzură depuse anul trecut de PD și de PSD.

Probabil că, preocupat de recentele frământări din PSD, domnul Geoană a confundat demisia de onoare a unui președinte de partid cu demisia unui prim-ministru. Cea dintâi poate fi cerută și obținută cu ocazia reașezării taberelor interne ale unei formațiuni politice, bunăoară după numirea unui nou președinte al Consiliului național al PSD. Cea de a doua poate fi și ea cerută, dar de obținut nu se obține decât în cazuri speciale. Conflictul politic dintre Palatul Victoria și Palatul Cotroceni nu este, însă, un asemenea caz special, nici conflictul constituțional invocat de domnul Geoană nu este așa ceva.

Actualul președinte al PSD și-a dorit foarte mult să devină premier. Din păcate pentru Domnia Sa, mă văd nevoit să îi reamintesc deosebirea dintre _băieții_ politici și _bărbații_ politici. Băieții politici demisionează oricând. Bărbații politici, doar atunci când e cazul!

Faptul că Traian Băsescu vrea morțiș demisia domnului Tăriceanu înseamnă un singur lucru: că nu este cazul. *

## „Traian Băsescu se «înzoiește» pe sine însuși!”

Domnul Băsescu nu dorește morțiș doar demisia premierului Tăriceanu, ci și – dacă s-ar putea – desființarea clasei politice. În viziunea lui, România ar trebui să fie un vapor unde toată lumea execută fără crâcnire ordinele căpitanului de la Cotroceni și unde ferestrele (mă rog, hublourile) ar trebui să fie vopsite pe dinăuntru, ca să nu se vadă zoaiele proiectate de valurile de dinafară.

Un singur individ și-a mai permis, în România, o asemenea atitudine în ultima sută de ani. Acel personaj a desființat incomodele partide politice existente la acel moment, pentru a-și crea o formațiune proprie (sub denumirea de „Frontul Renașterii Naționale”, rebotezată ulterior „Partidul Națiunii”) cunoscută în istorie drept primul partid unic, autocratic și totalitar pe care l-au cunoscut românii în secolul al XX-lea.

La fel ca pentru Traian Băsescu, și pentru personajul istoric de care vorbim partidele erau ceva inutil, zgomotos, corupt și imposibil de stăpânit. Și pentru el, politicienii erau un fel de „zoaie”, de care trebuia să scape ca să-și desăvârșească planul de a trona dictatorial peste România. Și pentru el, formațiunea preferată a fost un fel de „partid prezidențial”, la fel de nedemocrat și la fel de neliberal precum ceea ce se înjghebează astăzi, sub ochii noștri.